Bunicul de la Ungureni

Venit dintr-o familie de preoți, tata a ales altă cale decât cea pe care bunicul mersese cu mult înaintea lui. Preot de țară, ctitor de biserici, bunicul a avut înțelepciunea simplă de a transmite valori universale prin care și-a lăsat copiii să aleagă singuri ce vor să facă în viață. O libertate rar întâlnită în acea vreme. Născut în Bălți, cu o soră deportată în Siberia, de care nimeni nu a mai știut nimic, orfan de la șaptesprezece ani, bunicul Teodor a învățat mult prea devreme ce înseamnă strămutarea. Pe vremea când mergea în delegații la Chișinău, tata făcea în așa fel încât să ajungă și la Bălți, să caute mormintele bunicilor. Nu le-a găsit. S-a întors trist de fiecare dată. Nu își cunoscuse bunicii și cred că mai încerca să dea de urma a ceea ce fusese odată familia tatălui său. L-am întrebat cum de nu s-a făcut preot, cum de nu l-a îndemnat bunicul să îmbrace haina monahală. Se pare că părintele Teodor a îndrăznit să se abată de la tradiția parentală, aceea de a-i spune celui mai mari dintre copii să urmeze drumul bătătorit deja de bărbații familiei. Ba mai mult, l-a deturnat printr-o afirmație sănătoasă, fermă: "Preoția nu e pentru toată lumea. Dacă nu ai chemare, să nu te duci!"

Am crescut într-o familie în care religiile se intersectau fără să se arate cu degetul și fără să își aroge supremații nefondate. Sărbătorile nu erau la concurență, ci respectate. Soțiile învățaseră să gătească în așa fel încât acceptarea să se simtă în largul ei la fiecare masă de Paște și Crăciun. Departe de a fi habotnic, bunicul ne trimitea dimineața să ne spălăm pe față, înainte de a spune un Tatăl Nostru, cum puteam fiecare, ca mai apoi să ne dea o binecuvântare și o bucată de anaforă. Mulțumit, după tot acest ritual pe care ne lăsa să îl facem în ritmul nostru, ne spunea pe sub mustața albită de vremuri ce nu au fost tocmai blânde cu el:"Hai, acuma afară cu voi! Mergeți și alergați! Să nu vă prind prin casă!" A iubit-o pe mama. Și pentru mine a contat. Ne întâlneam rar, dar avea locul lui pe care nu ar fi putut să i-l ia nimeni altcineva. M-a botezat acasă, pentru că era iarnă și mamei i-a fost frică să nu răcesc în biserică. A ținut să își vadă nepoții de câte ori s-a putut. Când a murit eram în clasa a opta. După câteva luni, a murit și bunica din partea mamei. A fost anul în care lumea din jurul meu a adoptat culoarea neagră de parcă ar fi fost un copil orfan dornic de apartenență.

Acasă la bunicul de la Ungureni, cămara era lungă, răcoroasă și avea geamuri mici. Când intram în ea, mă ispitea mirosul de chiftele pe care bunica le făcea mai grase decât eram eu obișnuită. Punea multă carne de porc, ca să fie gustoase. Mici, de o rotunjime aproape perfectă, erau prăjite în tigaia de fontă neagră și grea. Ieșeam în curte cu una deja mâncată și încă trei în mână. Tot acolo ținea și răciturile, după care mergeam pentru a le aduce în bucătăria în care era sobă cu plită. De câte ori intram pe holul care ducea înspre cămară îmi era frică. Habar nu am de ce. Poate pentru că eram în "casa cea mare", iar mie îmi plăcea în cealaltă, în care era camera cu pat după sobă pentru care se duceau niște lupte strașnice între nepoți. Dar, tot în "casa cea mare", în care erau pernele și plapumele de zestre și pomană, era și biblioteca. Cărțile miroseau a vechi și aveau paginile îngălbenite. Unele fuseseră împrumutate de la biblioteca din sat fără să mai fie vreodată returnate. Acolo am citit prima dată Chira Chiralina, în camera din dreapta, trântită pe lenjeria apretată și călcată. Mă trimisese bunica după ceva și am uitat să mă mai întorc.

Prispa din spatele casei era acoperită cu țoale din cârpe colorate, puse peste cele din lână, ca să nu ne înțepe. Ne aliniam unul lângă altul cu toate pisicile pe care le găseam știind că vom fi certați pentru că aveau purici. În fața ușii era ligheanul verde cu rezervor mic, gri, în care turnam apă după care mergeam două case mai la vale. Căram apa în găleți de tablă și ne simțeam mândri că am făcut și noi ceva pentru bunici. Fugeam de gâștele care ne sâsâiau bătându-și aripile amenințător. La colțurile casei erau butoaie mari în care se strângea apă de ploaie cu care ne spălam pe cap. În beciul în care bunicul ținea vinul făcut din strugurii din grădină era frig. Intram acolo doar cu el și cu tata. Trăgeam vinul printr-un furtun subțire și îl lăsam să curgă în căni mari de sticlă. Îl aduceam apoi în casă, în bucătăria în care ne adunam dârdâind. Bunica ne făcea ceai în care ne punea vin și o lingură de zahăr. Eram mulți și vorbeam toți deodată.

În verandă, pe perete, erau două icoane și o candelă agățată care ardea mereu. Sub ele, pe o masă, o carte de rugăciuni mâncată de vreme, crucea și patrafirul cu care slujea bunicul. În cuierul din lemn, își agăța sutana neagră, lucioasă de câți ani trecuseră peste ea. Văzuse riturile vieții și ale morții. Le respectase ordinea firească. Dacă se întâmpla să fie două în aceeași zi, alegea să țină întâi slujba cununiei și apoi pe cea a îngropăciunii. La pomenirea de șapte ani, au venit preoți care slujeau acum în bisericile prin care trecuse și bunicul. Vorbeau despre el ca despre un om cu har. Îi ascultam cu atenția omului care simțea prematur deșertăciunea lucrurilor și care nu voia să mai piardă nimic din ce a însemnat familia care începuse să moară. Adunam amintirile altora fără să le triez. Înmagazinam imagini caleidoscopice ale bunicului care era al meu, dar îmi era povestit de alții. Atunci am înțeles de ce tata era mână largă. Pentru că și bunicul avusese gena generozității. A dăruit cu bună credință, fără să contabilizeze. Așa se spunea despre el. Și că fusese deschis la minte. Mult prea deschis pentru vremurile lui. Ecumenic.

L-am întrebat pe tata ce i-a spus tatăl lui atunci când, elev de paisprezece ani, a plecat la Iași să se înscrie la liceu. Am vrut să știu cu ce învățătură a pornit în viața de adolescent. A stat un pic pe gânduri. Nu pentru că nu și-ar fi amintit, ci pentru că amintirile și dorul celor care nu mai sunt pot sugruma cuvintele. Le pot înăbuși, lăsând să iasă doar sunete și scâncete ascuțite. Stăteam în camera mea pe pat și așteptam cu nerăbdare să văd ce moștenire am.
- Știi, când am plecat de acasă, bunică-tu mi-a spus așa: "În orice lăcaș de cult intri, indiferent de religie, să te ștergi pe picioare și să îți descoperi capul."

Bunicul a fost Hanchievici, dar tata a fost trecut în certificatul de naștere Hanchevici. Funcționarul de la primărie era beat. Poate i se născuse și lui un băiat tot atunci.

La o adică, mai contează un i în plus sau minus?