Super puterea / Scrisoare pentru mine / Scurtmetraj

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Nicoleta sau, pur și simplu, Nico. Doza mea de încredere în mine este enormă, iar asta se datorează cursurilor de teatru pe care le-am făcut când eram mai mică. Sunt expresivă, dar nu-mi place să le arăt oamenilor ce simt cu adevărat. Am doar 16 ani, dar consider că am o gândire matură.


Somnul: cel mai bun lucru din lume. Pentru mine, cel puțin. Însă, din păcate, trebuie să mă trezesc. E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 10:37. E mai devreme decât am crezut. Mă dau jos din pat și realizez că nu pot să vorbesc. De fapt, eu vorbesc, dar nu aud ce zic. E foarte ciudat. Și nu e ca și cum aș fi răgușită sau ceva... Confuzie: ăsta e sentimentul care descrie tot ce simt acum. Deodată, sora mea intră în cameră. Se pregătește să plece la școală și vine să mă anunțe. Așa face mereu, dar de data asta, intră și se oprește când vede privirea mea insistentă. Mă întreabă "Ce ai?" și îi răspund pe un ton agitat - "Nimic!". Sau asta cred că spun, pentru că nu mă aud. Pleacă și închide ușa, crezând că probabil am toane. Straniu este că nu am auzit-o spunând asta, ci gândind-o. Ceva nu e în regulă. Mă uit la palme mele. Apoi mă duc la oglindă. Mă privesc. Nimic schimbat. Însă ceva e schimbat, dar nu-mi dau seama ce. Stai... Doar nu pot să aud gândurile oamenilor?! Da! Asta e super puterea mea. Ori asta, ori am luat-o razna, dar tind să cred că e prima variantă. Sau sper că așa e. Până la urmă, poate să fie un avantaj. Cine știe? Devin varianta feminină a lui Edward Cullen din seria Twilight.

Pornesc spre școală cu gândul să ajung la timp. Încerc să ignor orice voce îmi iese în cale. Ajung în clasă. La fel, sunt înconjurată numai de voci. Încerc să le ignor cât de mult pot. Apoi, deodată, profesorul intră în clasă și anunță un test fulger. Genial! Exact asta vreau acum! Nici nu vreau să știu ce e în gândul colegilor mei! Ah! Ba da! Știu. Toate gândurile lor URLĂ la mine! Unii înjură, alții se sperie, iar alții rămân blocați și nu mai gândesc. Super puterea mea intră în acțiune. Nu e bine! Simt că mă sufoc! Nu mă mai pot concentra. Mă uit în jur și îmi dau seama că tot ce aud sunt gânduri peste gânduri. Mă doare capul și simt că o să-mi explodeze dacă nu ies de aici ACUM! Predau testul și cer voie să merg la toaletă. Respir. E atât de bine să fiu doar eu cu mine! Dacă ar trebui să renunț la super puterea mea, aș renunța doar pentru MINE. Poate unii cred că e incredibil să citești gândurile, fiindcă afli mereu ce vrei, când vrei, dar este complet greșit. Adevărul nu este întotdeauna plăcut și poate să te facă să suferi mai mult decât ai crede. De asemenea, gândurile personale trebuie să rămână doar pentru propria minte.

Ajung înapoi acasă. Mă simt extenuată. Nu știu ce să fac. Nu mai suport să știu tot ce gândesc cei din jurul meu. Îmi pun căștile în urechi și mă cufund în muzică. Sper ca acest coșmar să treacă cât mai repede.


Dragă Nicoleta la 7 ani,

Știu că îți este frică de apă. Visele din fiecare noapte în care ești în mijlocul oceanului și simți că te scufunzi sunt o adevărată provocare pentru tine. Însă, vreau să știi că eu am reușit să trec peste ele și vei vedea că nu e atât de greu.

La început, visele erau din ce în ce mai puternice și puteai să le simți, ca și cum ar fi fost reale. Din când în când, mai apăreau și niște rechini pe acolo. Te trezeai cu obrajii roșii și ochii umflați. Palmele îți erau transpirate, iar mami te trezea mereu, pentru că respirai din ce în ce mai greu, ca și cum te-ai fi sufocat. De fiecare dată când părinții îți propuneau să mergeți la mare, refuzul era instant.

Am crezut mult timp că nu o să ajung la mare. Până într-o zi, când mami și tati m-au dus la mare, dar fără să-mi spună. M-au păcălit că mergem la bunici și apoi m-am trezit la mare. Sora mea era foarte fericită. Eu, în schimb, nu știam cum să fac să plec mai repede de acolo. Plus că nu știam să înot. Bine, nici acum nu știu, dar asta nu e important. Au vrut să intru în apă, dar am refuzat. Atunci, părinților le-a venit ideea genială de a folosi colacul, un element-cheie în învingerea acestei frici. Mi-au cumpărat un colac roz, cu floricele. Cu frică, am intrat totuși în apă, cu sprijinul colacului. Frica dispărea încet, încet. Nu mai simțeam nimic și doar mă lăsam în voia colacului. Acela a fost momentul în care frica a dispărut.

Așa că, data viitoare când mami și tati zic să mergi la mare, nu refuza și ia-ți colac. Crede-mă, e spre binele tău! Ai încredere că îți poți învinge frica. Ești puternică și doar tu trebuie să crezi în tine!

Cu drag,
Nicoleta din prezent


MARA (16) este o fată zâmbitoare, care iubește muzica. Îi place să cânte oriunde se poate face observată.

Ca în fiecare zi, pleacă din bloc cu ajutorul liftului. Se urcă și, când ușa se închide, VLAD (16) o oprește. Se urcă și el, dar cei doi nu zic nimic. Când sunt la etajul 1, liftul se blochează. MARA începe să se sperie și se lipește de peretele liftului, dar băiatul reușește să o calmeze, cântându-i un cântec pe care mama lui i-l cânta când era mic. Fata se liniștește și observă că băiatul are o voce foarte plăcută. Astfel, aceasta îi propune să cânte împreună pentru a o distrage de la spațiul îngust. VLAD acceptă, iar cei doi cântă timp de o oră până când cineva vine să îi scoată de acolo.

Între cei doi se stabilește o legătură, dar când MARA vrea să spună ceva, ușa se deschide, iar VLAD iese și îi face cu mâna în semn de la revedere. Fata iese și ea din lift și se uită în gol, cu întristare pe chip.