Super puterea / Scrisoare pentru mine / Eu în situația asta / Scurtmetraj

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Alisia. Mereu m-am considerat o persoană curajoasă. Cu toate că mai mereu mă gândesc la "ce ar putea fi dacă", încerc întotdeauna să țin piept provocărilor. În cei 15 ani de viață, mi s-a spus că nu trebuie să mă dau bătută. Încă de la naștere am luptat pentru a trăi și toate persoanele din jurul meu știu asta.


E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 8:50. Mă bucur pentru că este ora obișnuită, cea la care mă trezesc de obicei. După o scurtă trecere în revistă a notificărilor pe care le-am primit cât timp am dormit, mă dau jos din pat și simt că ceva este schimbat la mine, însă nu-mi pot da seama ce.

Merg la oglindă și nu văd nimic anormal. Îmi privesc fața somnoroasă. Îmi fac rutina de dimineață și mă pregătesc să plec spre scoală.

Odată ieșită pe poartă, dau ochii cu lumea din jur. Mă mir că în această zi oamenii vorbesc atât de tare. Ce este cu voi? În fine, fiecare are probleme sale, însă parcă azi am auzit atât de multe probleme încât îmi ajung pentru o lună întreagă. Să sperăm că oamenii nu vor mai gândi atât cu voce tare, pentru că pe mine m-a luat durerea de cap.

După ce aștept autobuzul, intru și mă bucur că nu este foarte aglomerat. Cu toate acestea, ca mai devreme, este foarte multă zarvă. Ce nu-mi pot da seama este de ce oamenii nu mișcă totuși buzele. Oare totul se întâmplă în capul meu? Hmm... Nu cred totuși că am înnebunit. A, acum îmi dau seama, dar nu se poate! Credeam că așa ceva e imposibil... Oare pot să aud gândurile oamenilor? Ia să fac un test.

DA! Este adevărat! Asta e super puterea mea. Of, dar dacă nu o să-mi facă bine acest lucru? Pornesc spre liceu cu gândul la fraza aceea - ,,Ce este prea mult strică".

Într-un final, mă dau jos din autobuz. Nu mă pot concentra la nimic. Imediat ce atenția îmi fuge spre o persoană, încep să îi simt trăirile și să îi aud gândurile. Apoi, deodată, în raza mea vizuală, intră o femeie. Cum era evident, super puterea mea intră în acțiune. Sunt capabilă să îi simt suferința. Aceasta pare calmă, dar, credeți-mă pe cuvânt, nu este așa. Îmi simt fața cum se înroșește, temperatura corpului mi se ridică brusc, palmele îmi transpiră și tâmplele încep să mă doară cumplit. Simt o furie înăuntrul meu cum n-am crezut vreodată că am să simt. Ochii încep să mă usture și simt acel nod în gât, acea senzație dinainte de a începe să plâng. Nu-mi mai pasă. Încep să țip. Trebuie să elimin sentimentele negative. Mă uit în jur și îmi dau seama că toți trecătorii se uită la mine. Nu-mi pasă, să spună că sunt nebună. Dacă ar fi simțit intensitatea emoțiilor transmise de doamna aceea ar fi făcut la fel.

Pentru a nu mai stârni și mai mult interesul, decid să mă așez pe o bancă. Ce să fac? Nu voi supraviețui zilei de azi dacă nu găsesc ceva care să mă distragă și să-mi țină mintea ocupată. Dacă ar fi să renunț la super puterea mea, aș renunța doar ca să nu mai simt durerile celorlalți. Este un sentiment cumplit.

Bingo! Am o idee! Ar trebui să încerc metoda cu muzica, sigur mă va ajuta. Așa că scot imediat căștile din ghiozdan și le pun la urechi. Testez să văd dacă planul meu merge... Ce credeți? Funcționează! Anormal sau nu, tot restul zilei o să port căștile. Atât timp cât îmi este bine așa, nu voi ezita să fac asta, până când, desigur, voi reuși să învăț să-mi controlez super puterea.

Când ajung înapoi acasă, încep singură antrenamentul de auto-control. Este dificil, simt cum mă înfurii de fiecare dată când nu reușesc, dar mi-am propus ca până mâine să încerc să dețin controlul asupra puterii mele. De ce mie? De ce nu am știut că este posibil acest lucru? De ce, de ce și iar de ce? Am ajuns la concluzia că nu pot răspunde la aceste întrebări pentru că, probabil, nu a ținut de forțele mele. Ce pot controla însă este cum mă voi descurca și cum voi supraviețui. Asta rămâne de văzut. Până la urmă, se spune că Dumnezeu îți dă doar ce poți să duci, iar dacă El mă consideră destul de puternică să pot face asta, atunci și eu ar trebui să mă simt la fel pentru a reuși.


Dragă Alisia de la 4 ani,

Știu că îți este foarte frică să rămâi singură la grădiniță, fără mami sau tati. Însă o să vezi că în prezent, adică la 15 ani, o să uiți complet de asta. Frica ta este ceva trecător. Îmi amintesc cum ți se strânge stomacul de emoții când intri pe ușa grădiniței. Cum te ustură ochii din cauza lacrimilor când începe mami să plece. Cum simți un nod în gât când te uiți cu mami peste meniul de mâncare din acea zi. O să ajungi în curând la școală, exact cum îți dorești. Iar lucrurile o să meargă din ce în ce mai bine. Bucură-te de timpul pe care îl ai la grădi! Pe măsură ce trec anii, viața o să devină din ce în ce mai complexă. Totuși, nu te speria! Schimbările vor fi constante și frumoase.

Știu că îți e greu când îi vezi pe mami sau pe tati plecând la muncă. Trebuie să știi că nu te lasă într-un loc rău, ci în unul sigur, în care îți vei forma multe amintiri.

Cu drag,
Alisia de la 15 ani


Era o zi însorită de vară, iar familia mea a fost invitată la ziua de naștere a unor prieteni. La un moment dat, sărbătoritul a adus un cățeluș. Am fost atât de fericită și prezența patrupedului m-a înduioșat. Îmi plac foarte mult animalele și mereu mi-au dat o stare foarte bună. Cel care a adus cățelușul ne-a povestit că animăluțul este al unui vecin, care însă nu are grijă de el sau de mama sa, drept urmare îi lasă singuri în curte zile întregi. Pentru că prietenii noștri iubesc animalele, au ajuns să hrănească zilnic cățeii vecinului neglijent. Mi s-a rupt sufletul când am aflat că nu au o situație tocmai bună și m-am gândit la toate animalele care se află în situații asemănătoare. După câteva minute în care cățelușul a stat cu noi, prietenul nostru a spus că ar fi timpul să-l ducem înapoi la mămica lui, deoarece era foarte mic. L-am luat în brațe și ne-am îndreptat către curtea vecină.

Ajungând înapoi, i-am întrebat pe părinții mei - ,,Am putea să luăm noi cățelul cel mic?". Știam deja răspunsul, însă, spre surprinderea mea, ai mei au fost pe jumătate de acord. Nu mi-a venit să cred, eram foarte fericită. Așa am ajuns să mai am un cățel. Însă pentru a nu-l despărți de tot de mămica sa, în fiecare zi în care sunt liberă, îl duc să o vadă și să se joace împreună cu ea.


1. INT. ÎN LIFT. NOAPTE
ELA și ANDREW intră în lift. Fata își târăște rochia lungă, iar sunetul tocurilor sale este singurul lucru care face tăcerea dintre ei mai puțin apăsătoare. Liftul are o latură cu o oglindă și o bară de metal. ANDREW îi face semn ELEI să intre prima, urmând-o apoi înăuntru. ELA apasă pe butonul de coborâre.


ANDREW face un pas spre ELA, acesta fiind în partea opusă a liftului.


Liftul se oprește și se aude un clopoțel. Ajung la destinație.


ELA iese din lift cu un zâmbet sfidător, iar Andrew rămâne în urmă privind plin de interes și cu un zâmbet larg pe față.