Clădirea lui Gehry este atipică în ansamblul operei sale, în primul rând din pricina utilizării cărămizii (aparente), marcă identitară a campusului. Clădirea este o federație de curbe moi, dispuse pe verticală, preluând cumva curbele amplasamentului colinar. Cadrele ferestrelor sunt extrudate către exteriorul formelor moi care agregă ansamblul, iar geamurile propriu zise sunt lipite pe aceste cadre. Înăuntrul acestei sculptotecturi, puțin spațiu ce slujește drept atrium și este luminat zenital. În schimb, sunt câteva piese de mobilier din fâșii de lemn curbat, cunoscute din partea de început a operei maestrului, azi nonagenar. În față, spre vest adică, o sistematizare verticală care utilizează integral pământul excavat și creează relief (o economie semnificativă în bugetul unei construcții și o idee care, la noi, încă nu prinde rădăcini), cu o fântână arteziană, să zicem, ca un țărm de mare și o imensă frunză de bronz ce plutește pe ea. Cred că sistematizarea verticală, despre care am vorbit, este o calitate a tuturor lucrărilor prezentate: Morphosis a umplut cu pământul excavat o fostă parcare, transformând-o în parc.
Cum spuneam, Institutul Vontz este un Gehry mai altfel. Este placat cu cărămidă, un material cu care nu știu să mai fi lucrat, cel puțin de când a descoperit tabla de titanium, pe care a folosit-o ulterior în chip copios (Bilbao, Disney Hall în L.A.). De asemenea, constrângerile date de teren au rezultat într-un spațiu interior mai degrabă chinuit. În schimb, fântâna arteziană exterioară este interesantă, cu o mare frunză într-un bazin în care e suflată, pe întreaga lățime, apă. Și, în plus, pământul excavat pentru subsoluri a fost păstrat pe loc și transformat într-un peisaj deluros. Același lucru, de altfel, l-au făcut și în campusul vechi, unde erau cele trei cămine înalte ale graduate și/sau international students (eu am stat în Scioto), din care două au fost renovate și al treilea - demolat, enormul parking a fost transformat într-un câmp cu movile înierbate și arbori plantați în vârful lor. De-acum, ar trebui să fi crescut pădure, ca în parcul de la nord de campus. Și, când încep să zbârnâie cicadele, totul devine cu adevărat suprarealist.
În fine, a doua clădire îmi este și mie necunoscută, fiind recent construită (ultima mea vizită la UC a fost în 2015, când am fost invitat de fostul meu profesor, John E. Hancock, la festivitățile legate de pensionarea sa). Și ea se abate de la regula campusului de cărămidă, propunând un relief de fațadă dublă și o dispunere pe orizontală a straturilor / etajelor, ceea ce, dacă îmi reprezint bine relieful colinar în care este amplasată, reprezintă o contrapondere conceptuală la curbele lui Gehry, mai degrabă verticale. În spate, spitalele sunt uzine de sănătate și arhitectura nu sare peste umbra funcțiunilor stricte. Dar aceste două edificii, aflate și la strada care conectează cele două campusuri, înnobilează zona medicinală a universității.
În esență, micul mei serial despre UC campus, de fapt campuses, vrea să releve rolul arhitecturii de semnătură în ridicarea calității mediului edificat al unei universități. Este și tema serialului despre Coreea, de altfel.
Data viitoare, câteva cuvinte de încheiere a acestui serial, dedicate impactului pe care l-a avut acest proiect de augmentare, prin arhitectură, a unui loc amplu din oraș, asupra împrejurului campusurilor și asupra centrului orașului Cincinnati.
(va urma)