Scrisoare pentru mine / Eu în situația asta

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


E aproape superficial să mă gândesc la mine ca la o simplă prezentare, însă mintea mi-este copleșitor de încărcată cu mii de alte lucruri pentru a mai despica firul în patru. Am trăit destul și totuși nu îndeajuns de mult pentru a-mi lua doctoratul în autocunoaștere, dar acești șaptesprezece ani au însemnat, cu siguranță, multe. Csobuka Stoica Mădălina în buletin, Mădă totuși pentru copilul din interior care surâde la glume proaste și pentru fetița care învață să se iubească zi de zi, pas cu pas.


Dragă eu,
Știu. Crede-mă.
Înțeleg.
Înțeleg acum pentru toate momentele în care erai o căutare continuă.
Înțeleg acum pentru toate întrebările fără răspuns.
Înțeleg. Nu mai tac. Nu mai plâng. Nu mă mai tem.
Oameni. Fețe. Voci.
1
2
3
Respiră. Nu te teme.
Atât de mulți oameni
Iar stomacul mi se întoarce pe dos.
Panica mă cuprinde. Agitație. Cuvinte. Atât de multe cuvinte încât am impresia că mintea mi-e un dicționar scris greșit.
Fără sfârșit.
Niște sfori legate, pline de noduri pe care sunt prea neîndemânatică să le dezleg.
Linii. Linii trasate greșit pe întreaga mea retină, strâmbe, fără direcție.
Se îmbină cu chipurile care mă privesc și creează un soi de monștri care mă acaparează. Mă înspăimântă. Haosul. Un haos pe care îl cunosc atât de bine, dar cu care nu mă voi obișnui vreodată. Aproape inuman.
Nu fac contact vizual. Nu aud. Nu văd.
Sunt surdă și oarbă și fără vreo fărâmă de voce și doar vreau să fug și să mă ascund și să urlu și să nu mă găsească nimeni. Să nu mă spulbere nimeni. Nimeni în lumea asta plină de tot.
Pentru ce?
E ca și cum mi-aș semna propria sentință.
Mă sperie.
Agitația. Râsetele. Privirile. Tot ce ține de ființa umană. Toate sunt în jurul meu. Toate țintesc spre mine cu gloanțe reci și iuți, de care nu mă pot feri. E împotriva legilor logicii să eviți unul atunci când vârful pistolului ți-e lipit de tâmplă, așa-i? Nu mai încerc.
Mă închid.
În mine.
În colțul din mintea mea unde vocile n-au sunet, iar privirile sunt doar metafore.
Fug. Alerg. Cad. În oceanul propriilor greșeli.
Nu știu cum să mă întorc.
4
5
6
E doar în mintea ta.
Știu acum pentru că am capacitatea de a separa imaginația de realitate.
Am învățat să dezleg acele gânduri care ți se legau în jurul gâtului.
Nu te mai teme.
Nu te închide.
Trăiește.
Alături de persoane. De acele ființe umane stranii care, ai încredere, nu sunt monștri.
Nu toate, cu siguranță.
Respiră. Încălzește-te. Apoi oprește-te.
Deschide ochii. Ascultă vocile. Nu toate îți fac rău.
Oprește-te din alergat. Acordă atenție. Înghite în sec.
Respiră din nou.
Nu te urăsc.
Nu le pasă atât de tare.
Nu sunt fenomene ale căror sens te va răni.
Ești în siguranță.
Promit.


Cerul se întunecă. Cerul se întunecă, iar ploaia asta rece pare din ce în ce mai nemiloasă și surdă. Stau pe vine, cu genunchii strânși la piept. Mi-e frig. Sufletul, probabil, mi-a înghețat de mult prea mult timp. Nu aud. Nu aud nici picăturile de apă care se izbesc compătimitor de pielea-mi goală, nu aud tunetele înfiorătoare care zguduie pământul, nu aud vocile care disperate-mi cântă-n gând, zgârie, lovesc și plâng. Nu aud. Refuz să aud. O surzenie pe care mi-o asum, cu care copleșesc fiecare emoție care are curajul să iasă la suprafață. Le transform într-o complexitate minusculă, care mă păcălește și mă face să cred că nu mă distrug, de fapt, pe interior.

Ating ușor florile care s-au ofilit deja pe jos și simt cum stomacul mi se strânge. Nu ți se potrivesc. Aceste culori palide, bătute de ploaie, șterse și batjocorite de timp. Nu am fost niciodată o persoană căreia să-i pese de estetic, dar contrastul dintre florile care ar trebui să-ți fie omagiu, parcă blestemate de-a mea suferință și sclipirea entuziastă, trecută, a ochilor tăi, mă aruncă într-un abis al neînțelegerii, al ilogicului, de unde nu mai știu cum să scap. Precum un pictor care-și urăște ultima creație, aruncând, rupând și distrugând acel vid alb, în care stătea ultima sa speranță. Aproape tragic.

Am realizat de multă vreme că, odată cu tine, s-a disipat și ultima mea dorință de a încerca să aflu iraționalul din spatele propriei ființe. Cine sunt? Ce vreau? Încotro am de gând să mă îndrept? Un infinit al necunoștinței pe care nu am curajul să-l descopăr. Nu l-am avut, de fapt, niciodată, dar mă bazam cumva lacom și egoist pe faptul că tu vei fi mereu acolo. Consecințele propriei naivități. Și, totuși, cred că e prea târziu să mai regret.

Promit - aș fi vrut să-ți spun măcar un ultim adio. Acea frază clișeică care se termină în lacrimi și în nopți nedormite, în picături de ploaie privite și analizate mult prea amănunțit, cu încercarea patetică de a uita măcar pentru câteva secunde haosul care îți roade flămând interiorul. În cuvinte goale, zâmbete false, rațiune eronată, aproape robotică, ce îți urlă în urechi că trebuie să-ți revii. Dar e în regulă, așa-i? Pentru că, oricât de previzibil era, adorai clișeele. Spre deosebire de mine, a cărei lipsă de stabilitate mă făcea să le urăsc. Obișnuită în dezordinea din propria-mi minte, în furtuna de emoții care era într-o continuă mișcare, care se termina de fiecare dată diferit, clișeele erau un concept care mă copleșea. Aproape că mă speria să văd atât de multă ordine în ceva atât de neclar. Nu era familiar. Mereu mi-ai spus că te fascinează. Iar eu zâmbeam prostesc și tăceam, pentru că buzele parcă mi-erau cusute cu fir roșu de fiecare dată când te auzeam. Pentru că erai complet opusul. Și, totuși, nu mi-ai displăcut vreodată.

Ating scrijeliturile numelui tău în piatra de un gri trist, acum udă și murdară, care nu ajută în peisajul ăsta absolut sumbru. Prea timidă să mă apropii mai mult. De fapt, prea speriată să cred că merit a ta fărâmă de iubire. Să cred în destin oare? Să cred că ne era menit calvarul? Să cred că eu, stând aici, cu părul încurcat, cu stropi de apă pe chip, plângându-ți ireversibila memorie, sunt doar o parte dintr-un concept brutal asupra căruia nu ai niciun fel de forță? Probabil. Pentru că nu mai am puterea necesară pentru a mă amăgi cu ideea că lucrurile ar fi putut sta altfel. Inspir adânc. Privesc. Cerul. Florile. Pe mine, în reflexia apei stătute de pe jos. Tai. Plâng. Aud din nou. Emoțiile. Urlă și scâncesc așa cum n-au făcut-o vreodată. Nu le mai reprim.

Aud din nou.