Nedrept / Eu în situația asta / Scurtmetraj

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Aproape 17 ani. Tot nu știu cine sunt. Vreau să mă schimb zilnic. Să vorbesc mai puțin și să fiu atentă la oameni, nu la cărți. Dar dacă n-aș citi, aș mai fi Ilinca? Mi-aș aminti cine eram atunci când l-am ales pe Hardy, nu pe Wilde, atunci când am realizat că, pentru a face artă, trebuie să devii artă?


Unu, doi, trei. Încă 597 de secunde și se termină ora. Patru, cinci, șase. De ce țipă la mine? Încă 594 de secunde. Nu se mai oprește odată? Au trecut deja două minute, nu mai vreau să număr secunde, e plictisitor.

Poate că dacă mă prefac că nu îmi pasă, o să tacă odată și o să mă lase în pace? Dar, totuși, expresia mea nepăsătoare nu mă prea ajută niciodată. Dacă o să creadă că sunt nervoasă pe ea și o să țipe și mai mult? Nu înțeleg de ce nu tace, de ce țipă? Am pus doar o întrebare. Iar răspunsul nici măcar nu era doar pentru mine, era pentru toți. Întrebare stupidă! N-am voie să-i răspund. Dacă îmi încheie media mică? Am nevoie de note mari, am nevoie de medie mare, vreau la facultate. Note stupide! Școală stupidă! Respect stupid! Nu, nu, nu, refuz să plâng, nu vreau să plâng, n-ar trebui să plâng, nu de la nervi, și mai important, nu de la nervii cauzați de profa de Limba română. Respiră adânc! Hai, Ilinca, hai! Nu poți să plângi, nu acum! Concentrează-te pe altceva, numără secunde. Haide, numără secunde! Unde am rămas? Lasă, lasă, ia-o de la capăt. Unu, doi, trei. Încă 417 secunde și se termină ora. Patru, cinci, șase...


Uneori, mă gândesc cum ar fi să ies din casă și, accidental, să o iau la dreapta în loc de stânga. Cum ar fi să merg și să merg și să merg până când ajung la satul separat de lume printr-o șină de tren cu garnituri vechi, care scârțâie din oră-n oră. Cum ar fi să îmi închid ochii și să îmi las picioarele să mă poarte spre casa pe care o știu, dar pe care, din păcate, nu o cunosc. Cum ar fi să aud lătratul unui câine și apa de la chiuvetă curgând, probabil roșiatică, printr-un robinet ruginit. Și s-o văd pe bunica cum scoate timid capul pe după ușă, cum ochii i se măresc de uimire și cum scapă cârpa din mâini pe etajera prost așezată lângă frigiderul din hol. Cum iese cu tot corpul din casa verde-străveziu și mică - prea mică și prea mare să cuprindă o viață de om - și cum se oprește brusc. Nu îi vine să creadă că mă vede, probabil o parte din ea se întreabă dacă sunt chiar eu. Nu mai am părul împletit la spate și nici sarafanul bleumarin din prima zi de școală. Sunt mai înaltă, mult mai înaltă decât mine de atunci și mult mai înaltă decât ea de acum. Iar prezența mea e pătată de o tristețe constantă, ca și cum anii care au trecut mi-au răpit o parte din fericirea pe care o aveam atunci când mă știa ea. Dar, totuși, mă recunoaște, am aceiași ochi mari și același zâmbet și aceeași culoare a părului pe care le avea și ea în tinerețe. Știe cine sunt. Mă lasă să deschid poarta stacojie și să mă strecor printre bucățile de gard ruginit, în curte. Pe aleea umbrită de vie, stă acum o mașină - nu știu ce marcă e sau ce culoare are sau cât de nouă e. De ce mi-ar păsa? Bunica stă chiar în spatele ei. Merg încet și îi zâmbesc mai larg, o salut și o întreb ce mai face. N-apucă să șoptească "Bine" înainte să o strâng în brațe. Oricum, nu asta ar fi șoptit, amândouă știm că bunica nu prea mai e bine. Dar din "nu prea"-ul ăla își ia puterea și mă strânge în brațe, îmi miroase părul și pielea și îmi povestește despre momentul în care m-a ținut în brațe, atunci când am împlinit un an. Mă duce în casă și îmi zice să nu mă mai descalț la intrare - mocheta e tot roșie, iar pantofii mei sunt tot prăfuiți. Mă descalț oricum. Deschide ușa cu balamale scârțâind și îmi arată cum încă mai are, pe peretele dormitorului mic, calendarul pe care i l-am făcut dintr-o poză cu mine și cu fratele meu, prin 2011. Descopăr și vederea pe care i-am trimis-o prin poștă când am învățat să scriu de mână și am aflat ce e ăla un timbru, prin 2013. Restul peretelui e gol - niciun calendar copilăresc și nicio vedere dintr-un oraș în care n-am mai fost niciodată. Bunica a păstrat peretele gol, sperând că, într-o zi, o să mai primească o scrisoare pe care scrie "București", pe care să o lipească undeva între eu-copil și eu-cea care se apleacă să o îmbrățișeze.

Scrisoarea n-a venit. Nu încă.


Clarity (25) este o femeie dezordonată, grăbită și foarte energică. Ea nu poate să perceapă trecerea timpului și, de aceea, colecționează ceasuri. Zilnic, are câte trei ceasuri pe fiecare încheietură și, o dată la trei ore, pe telefon îi sună o alarmă care îi amintește că trebuie să mănânce. După ce se mută într-un apartament nou, îl întâlnește pe vecinul său, Mr. Jones (29), un bărbat înalt, sumbru și extrem de punctual, care adoră să citească. El o consideră stranie pe Clarity, iar ea crede că vecinul ei e plictisitor. Chiar dacă la început nu se suportă, prin interacțiuni repetate, cei doi se îndrăgostesc. Mr. Jones aduce un strop de calm în viața lui Clarity, învățând-o cât de important e să nu fi mereu pe fugă, iar ea îi arată că haosul și dezordinea sunt importante pentru echilibru și fericire. La final, cei doi se mută împreună, iar ea donează majoritatea ceasurilor de pe pereții casei ca să poată face loc cărților lui.


1. INT. SUFRAGERIE. ZI

CLARITY (25), o femeie scundă, cu păr portocaliu-roșcat și creț intră în noua ei casă. E o casă mică, cu un singur etaj și trei camere. În exterior, casa are un aspect vechi, cu geamuri mari și tencuială gri deschis, care a început să cadă. În interior, casa e proaspăt renovată, cu mobilier nou, momentan gol. Toate încăperile au tavanul înalt. CLARITY cară în brațe o cutie plină cu ceasuri de perete. Închide ușa cu piciorul, balansând cutia în brațe. În sufragerie e întuneric. Lasă cutia jos, lângă un morman de alte cutii, se duce la geam și trage draperiile. Vis-a-vis, vede casa vecinului ei, prin geamul căruia se vede o bibliotecă mare, plină cu cărți. Se întoarce cu spatele la geam și se îndreaptă spre cutia cu ceasuri. Scoate un ceas și îl pune pe perete.

2. INT. SUFRAGERIE. ZI.

CLARITY se îndepărtează de perete. Se uită la cele zece ceasuri pe care le-a așezat pe peretele din sufragerie. Ceasurile sunt de culori, stiluri și mărimi diferite. Unul are forma unui disc de vinil și este negru, pe altul scrie "Paris" deasupra unei schițe a Turnului Eiffel. Unul este simplu, alb, cu litere negre, altul este transparent, cu tot mecanismul din spatele ceasului la vedere. CLARITY stă câteva secunde pe loc. Se aude doar ticăitul ceasurilor. Se îndreaptă spre restul cutiilor. Continuă să despacheteze.

3. INT. SUFRAGERIE. NOAPTE

CLARITY stă pe jos, printre cutii de carton nedespachetate. Dintr-o cutie, scoate câteva poze și începe să se uite prin ele. Îi sună telefonul. Tresare și bagă pozele înapoi în cutie. Ia telefonul de pe masă și oprește alarma. Se duce în bucătărie ca să mănânce.

4. INT. SUFRAGERIE. NOAPTE.

CLARITY pune cutiile goale lângă ușa de la intrare și se uită la casa acum amenajată. E relaxată și fericită. Observă ora unuia dintre cele zece ceasuri de pe perete și mărește ochii. Realizează că e ora 00:30. Se uită la ceasul pe care îl are la încheietură pentru a se asigura că e ora corectă. Aleargă spre dormitor și se așază în pat.

5. INT. DORMITOR. ZI.

Sună alarma telefonului. CLARITY o oprește și se ridică din pat. Se uită la ceasul telefonului și începe să se îmbrace. Nu poate să aleargă hainele potrivite. Se schimbă de trei ori. Prima oară alege o fustă-creion neagră și o cămașă albastră, a doua oară - o pereche de pantaloni office crem și o cămașă albă, iar a treia oară alege o rochie neagră cu mâneci lungi și cu fermoar într-o parte. CLARITY dă din cap dezaprobator și expiră exasperată. Deschide fermoarul rochiei pentru a o da jos. Alarma sună din nou. Tresare și mărește ochii. Aleargă spre baie în timp ce își prinde părul într-un coc. Începe să se spele pe dinți și aleargă din nou spre dormitor. Ia o cămașă albă și o pereche de blugi de pe pat. Se îmbracă în timp ce se spală pe dinți. Se încalță. Fuge spre ușă și o deschide. Se oprește brusc și se întoarce. Merge grăbită spre dormitor, își ia geanta și telefonul. Iese din casă.

6. EXT. MARGINEA STRĂZII. ZI.

MR. JONES (29), un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri de costum, bea dintr-un pahar de cafea în timp ce merge pe trotuar. CLARITY merge grăbită în direcția lui, căutând ceva în geantă. Nu găsește ce caută. Se încruntă. Scotocește în continuare prin geantă în timp ce merge. MR. JONES se oprește ca să o lase să treacă pe lângă el. Ea nu îl vede. Trece pe lângă el în timp ce își scoate mâna din geantă. Dă cu cotul peste paharul de cafea din mâna lui MR. JONES. Paharul cade pe jos și stropește pantofii și hainele bărbatului. CLARITY se întoarce brusc, surprinsă. Merge în continuare grăbită, având o expresie prin care își cere scuze. MR. JONES se încruntă. Merge spre curtea casei sale cu pași mari și apăsați.