Mă revolt / Eu în situația asta / Scurtmetraj

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Nicol. Sunt doar o copilă de șaisprezece ani. O persoană serioasă și calculată, dar această parte este doar carapacea dură. Nu vorbesc mult, dar, atunci când o fac, este fabulos. Spun că sunt un copil fără probleme - un suflet nemuritor. Am o viață personală tumultoasă, dinamică, și sunt o fată dulce.


Am 8 ani și mă aflu la încă o reuniune de familie. Subiectele sunt împărțite, ca de fiecare dată. Nu mă interesează ce vorbesc ei. Sunt anoști, foarte plicticoși. Glumele proaste ale unchiului meu mă fac să mă simt inconfortabil. Încerc să caut sprijin în vărul meu. Dar el este mare acum. Rar mai apare la aceste evenimente. Mă simt singură. Nu este nimeni care să mă înțeleagă aici. Stau încordată tot timpul, știu că o să glumească inevitabil din nou despre mine.

Îmi feresc privirea cât pot. Mătușa mea mă vede acum, a sosit momentul să o spună. Le atrage batjocoritor atenția alor mei că sunt prea slabă pentru vârsta și înălțimea mea. O face cu plăcere, îi observ zâmbetul. Soțul ei intervine și el. Glume care par inofensive. Mă atacă mereu. Nu pot decât să mă întreb de ce fac asta. Le place să mă vadă stânjenită, să vadă cum le evit privirea. Încerc să mă fac mică, să mă contopesc cu fotoliul. Nu pot. Nu pot să ignor cuvintele care vin direct spre mine. Mereu mă compară cu fel de fel de creaturi urâte. Vreau să îmi iau apărarea. Nu pot să o fac. Mă bâlbâi. Bunica intervine mereu, dar tot ce face este să pună paie pe foc.

Vreau să le spun că mănânc destul. Că nu sunt bolnavă. Vreau să țip la ei. Să îi insult așa cum o fac și ei. Vreau să vadă că pot să mă apăr singură. Vreau să fug de ei. Nu mă înțeleg. Însă nu fac nimic. Îmi plec privirea și râd ușor. Nu scot nici o vorbă. Simt cum lacrimile vor să iasă. Schimbă subiectul. Eu încă resimt acele cuvinte în piept. Mă apasă. Încep să îmi balansez picioarele. Bunica îmi spune că o deranjez. Încetez. Nu spun nimic. Mă închid și mai mult. Știu ca părerea mea nu contează. Eu sunt doar fata slabă.


Sunt o persoană curajoasă și directă. Nu am fost mereu așa. Pentru mult timp, am fost haotică, suferind în tăcere, doar eu și nemulțumirea mea. Eram temătoare și timidă, nu știam ce vreau să fac, ce vreau să simt și nu-mi definisem caracterul. Timp de nouă ani, am fost prinsă în această furtună interminabilă, unde eram împărțită între sinele din trecut și sinele din acele momente. Disperam cu orele, încercând să păstrez amintirea vie a ceea ce am fost și cum eram.

Găsisem ceva, un gând sau poate o emoție, nu sunt sigură ce a fost, însă mă făcea să cred, m-a făcut să cred și să uit. Oamenii spun că vindecarea vine odată cu un nou eveniment sau cu o nouă persoană, dar, în cazul meu, a venit din interior. Simțeam cum acel copil nepriceput se ofilea ca să facă loc unei flori mai frumoase ca niciodată. Acest proces de vindecare a venit deghizat în etapa maturizării.

În momentul în care m-am deșteptat, a venit o perioadă glorioasă, a renașterii. Mă gândesc cât de diferită sunt acum. Eu de altădată ar fi fost îngrozită să vorbească în public, mai ales despre sine. Eram o persoană ușor de manipulat, prea naivă, prea fragilă, vulnerabilă chiar. Mie celei din trecut mi-ar fi trebuit minute bune ca să mă adun și să vorbesc cu cineva parțial necunoscut. Aș fi avut emoții imense. Astfel, declar că eu din trecut și eu de acum sunt două persoane diferite, dar avem aceleași pasiuni.

Simbolul care mă reprezintă nu este curajul sau înțelepciunea, ci este "pasărea Phoenix", adică renașterea. Sunt un suflet nemuritor pentru că mă regenerez, folosesc fiecare provocare a vieții ca pe o lecție, care îmi dă puterea de a prospera mai mult. Pentru mine, adevărata putere în viață este renașterea. De câte ori sunt dispusă să mă ridic după ce sunt pusă la încercare?

Îmi amintesc clar momentul în care am început să mă iubesc, să mă vindec, să mă ador exact așa cum sunt. Acest eveniment a avut loc în perioada de izolare socială. Am petrecut singură șapte luni, fără contact social de orice tip. În acea perioadă, am avut timp pentru mine, gânduri interminabile. Zilele se contopeau, emoțiile erau mixte. M-am întors în societate și nu mai eram eu, persoana temătoare, nesigură și nepricepută. Am ajuns să ador fiecare trăsătură defectuoasă, fie ea de caracter sau fizică. Mi-am format caracterul, am descoperit ce vreau de la viață, mi-am făurit propriile principii și mi-am lărgit orizonturile. Inteligența, talentul și pasiunea au făcut din totdeauna parte din mine, dar numai de curând am reușit să le valorific, să pun în evidență ce am special. Când mă gândesc la mine, mă gândesc cu drag, mă iubesc enorm.


1. EXT. DISTRICTUL 42 (NEW YORK), NOAPTE
 
VANESA (28) este îmbrăcată cu un palton lung, roșu, are cizme negre, o bască pe cap, și părul brunet, lung și drept. Merge zâmbind spre casă, cu pași lejeri. Se uită în jur, nu mai sunt mulți oameni afară. Este târziu și frig. Își freacă viguros mâinile și oftează profund. Tocurile i se aud puternic pe asfalt, Vanesa încercă să pășească cu ritm. Se dezechilibrează și surâde surprinsă. Își acoperă cât mai bine gâtul cu fularul crem, din lână. O ia pe scurtătură. Pe acest drum, observă că nu este singură pe strada îngustă. Se întoarce ușor, cât să apuce să vadă mai bine. Ridică din umeri, zâmbește ușor și își spune "Poate și el locuiește în zonă". După a doua cotitură la dreapta, VANESA încă vede silueta cu colțul ochiului. Se oprește puțin, cu pretextul că își aprinde o țigară. Silueta se oprește și ea. VANESA ridică ușor sprâncenele, oftează și continuă drumul. După a patra cotitură, încă vede persoana. VANESA suspină, înghite în sec, pupilele i se dilată, iar stomacul i se face ghem. Mărește pasul și ocolește strada pe care locuiește, coboară spre centru. Începe să tremure, frigul o pătrunde. Se uită în gol, nu vede alte persoane pe stradă sau vreo mașină staționată. Se uită frenetic în spate, își freacă mâinile și respiră greu, pașii parcă se micșorează, iar cizmele parcă străpung asfaltul. Își duce mâna la tâmple, le freacă ușor. Strânge din ce în ce mai tare mânerele genții, încearcă să-și tragă basca cât mai mult peste urechi. Se oprește pentru câteva momente. Închide ochii și respiră adânc, își îndreaptă spatele. Își ridică mâinile deasupra capului și expiră. Deschide ochii și, cu lacrimi în ei, vrea să se întoarcă și să privească. Își spune "Nu mai e nimeni în spatele meu, doar mi s-a părut". Se întoarce și vede silueta ascunsă după un copac. Îi vede ochii strălucitori și se întoarce brusc, tresare și își duce mâna la cap. Se strâmbă. Genunchii încep să-i tremure și inima îi bate cu putere. Începe să plângă și aleargă, aleargă fără să se uite înapoi. Trece pe lângă clădiri fără să se uite. Privește doar înainte. Tremurând și gâfâind, își sprijină mâinile pe genunchi și inspiră adânc. Privește în față, vede o față cunoscută. Deodată, VANESA nu mai tremură și respiră calm. Zâmbetul îi revine pe față și, cu încredere, își salută prietena.