Eu în situația asta / Scrisoare pentru mine / Super puterea mea / Scurtmetraj

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Astăzi, sunt o persoană sentimentală, cu o pasiune imensă pentru scris și cu un șir nesfârșit de idei, idei pe care rareori le pun în practică. Adesea, îmi place să cred că sunt curajoasă, că sunt puține lucruri care mă intimidează cu adevărat. Mâine, sper să fiu la fel.


Ceață
Nu știu cum am ajuns aici, dar pot să simt că este locul potrivit.
Siluete dansează prin ceața învăluitoare, iar gâtul mi se usucă încetul cu încetul.
Aceeași întrebare îmi răsună iar și iar în minte: De ce sunt aici?
Siluete se apropie și se îndepărtează în același timp, ritmul rămânând constant.
Undeva, un trosnet. Încep să fug, chiar dacă nu știu de ce.
Simt cum ceva îmi apasă pieptul - un cuvânt. Pe lângă mine, clădiri falnice, acoperite de pânze de păianjen. Siluetele sunt în spatele meu. Le pot simți, le pot auzi pașii ritmici, neschimbători. Pământul se cutremură.
Cuvântul se răspândește, o șoaptă insistentă.
Stânga. Ajung pe o alee strâmtă, sufocantă. Îmi măresc pasul.
În fața mea, altă clădire dărăpănată, dar învăluită de o lumină puternică. O scăpare, poate? Sau o capcană?
Cuvântul mi se târăște pe braț, pe încheietură, până când ajunge în mâna mea în timp ce trântesc ușa de lemn. Cuvântul era vis. Totul trebuie să fie un vis. Dar cuvântul era o minciună. Gâtul îmi arde. Scările scârțâie. Clădirea mă apasă, iar pașii răsună.
Nimic nu este un vis.
Un alt cuvânt mă infectase în tot acest timp.
Mă ascund după un dulap căzut, acoperindu-mi gura pentru a-mi înăbuși respirația greoaie. Pașii, acum lângă mine.
Cuvântul era destin.


Dragă eu,
Știu ce simți. Știu că te-ai pierdut. Trebuie doar să respiri, să-ți ștergi lacrimile și să te uiți în jur. O să-i vezi, nu departe de tine, strigându-ți numele. Vei fi bine. Nimic nu este permanent.
Du-te la ei, iar data viitoare, fii mai atentă!


Șoapte îmi învăluie mintea. Vederea mea - o ceață de culori. Totuși, focul aprig ce mă înconjoară încă este vizibil. Fumul gros îmi inundă plămânii. Tușesc, dar fumul mă sufocă, nările arzându-mi. Corpul mi se face moale.

E dimineață. Deschid ochii și mă uit la ceas. Ora: 6:45. O durere mi se formează în tâmple, în timp ce un țiuit puternic îmi răsună în urechi. Mă dau jos din pat și realizez că încă pot simți fumul pătrunzându-mi în plămâni. Un fior mă cuprinde când mă uit înapoi la ceas. Prima oră începe într-un sfert de oră, iar eu abia ce m-am trezit. Mă pregătesc pentru școală, chiar dacă durerea devine din ce-n ce mai puternică, de parcă ceva mi-ar zdrobi capul. Pornesc spre hol, cu gândul de a arunca o ultimă privire în oglindă, înainte de a pleca. Apoi, mirosul devine insuportabil. Tușesc, iar tușesc, dar reușesc să-mi acopăr nasul cu mâna. Mă uit în jur și-mi dau seama că am uitat să iau ouăle de pe foc. Visul meu îmi apare în minte. Fug în bucătăria învăluită de fum. Gâtul mi se strânge, ochii îmi ard, dar reușesc să iau ouăle de pe foc și să deschid o fereastră. Da, asta e super-puterea mea, mă gândesc eu. Să văd viitorul prin vise. Nu aș renunța la ea pentru nimic în lume.

După ce ies din casă, mai stau câteva minute pe scări, cu mâinile tremurânde și respirând greoi. Nici visul, nici incidentul cu ouăle nu mi-au părăsit mintea toată ziua. Căldura focului mă sufoca, fumul mă strângea, iar parcă peste tot unde mergeam simțeam prezența iminentă a unui incendiu. După ce ajung înapoi acasă, adorm imediat, cu speranța că voi avea un alt vis, un vis care mă va putea ghida în continuare.

Dar, în seara asta, nu mai visez nimic.


1. EXT. PĂDUREA NOTTINGHER. ZI
HANK (30) iese din mașina lui. Este un bărbat înalt, zvelt, îmbrăcat într-un costum negru, cu părul blond, tuns scurt. Lângă el este câinele lui, CHARLIE, un ciobănesc german cu o zgardă roșie la gât. Cei doi intră în pădure.
Este destul de frig. Vântul bate prin frunzele uscate. HANK și CHARLIE pășesc încrezători pe poteca abia vizibilă. CHARLIE adulmecă aerul, în timp ce HANK se uită în jur. Vede o siluetă observându-i din spatele unui copac. HANK strigă după ea, dar figura dispare, așa că el fuge spre copac. Se oprește brusc, masându-și tâmplele. CHARLIE este lângă el, observându-l curios. Cei doi investighează locul unde era silueta, dar nu găsesc nimic, așa că se afundă și mai mult în pădure.
Începe brusc să se întunece. HANK se uită la ceas. Este 17:30. Mai cercetează puțin pădurea împreună cu CHARLIE, înainte să o ia înapoi pe potecă.
Pădurea se schimbă: iarba este uscată, sunt din ce în ce mai puțini copaci. HANK se uită confuz în jur, dar continuă să meargă și se împiedică de o geantă mov, căzând astfel de pe un deal. HANK leșină.

2. EXT. PĂDUREA NOTTINGHER. NOAPTE
HANK se trezește. CHARLIE îl păzește, lătrând la ceva din depărtare. HANK abia reușește să se ridice și vede silueta cocoșată a unui om apropiindu-se de ei, cu o glugă pe cap și o mantie ruptă și murdară acoperindu-i corpul sfrijit. CHARLIE continuă să latre și să mârâie în timp ce se dă în spate. HANK își scoate pistolul.