Nu știu cum am ajuns să ne împrietenim cu J., cert este că i-am fost ghizi, colegul meu și cu mine, în cele câteva zile cât a rămas la Cluj.
Pe atunci orașul tocmai ieșise din sumbra și tricolora eră Funar, era trist, prăfuit și aproape pustiu. Nu prea știam unde să-l ducem și ce să-i arătăm lui J. El însă ne-a surprins rugându-ne să intrăm în locuri pe care noi le consideram sordide: bufetul gării, crâșme de cartier în care mirosea a fum și a bere trezită, străzi de la periferie, pe care noi nu le cunoșteam și unde în nici un caz nu ne-ar fi trecut prin minte că poate fi dus un musafir din străinătate.
În timp ce noi ne întrebam ce Dumnezeu ar fi de văzut în asemenea locuri, amicul nostru se simțea teribil de bine uitându-se la oameni și explicându-ne că de fapt acolo e viața adevărată și oamenii se simt liberi să se arate așa cum sunt. Nu m-a convins deloc cu ceea ce consideram pe atunci excentricitățile lui occidentale.
Săptămâna trecută am ajuns în centru pe înserat și pentru că aveam un pic de timp liber, m-am plimbat prin locuri în care nu mai ajunsesem demult.
E frumos orașul, luminat și aglomerat, gătit pentru Crăciun. Constat că s-au deschis foarte multe restaurante și cafenele noi. Sofisticate, elegante, smart, cu vitrine mari și luminate, pline de oameni. Oameni grăbiți, distanți și încruntați. Care pretind că nu au timp, gonind spre treburi și afaceri importante. Nu mai seamănă deloc cu Clujul de acum 20 de ani. Dar pe măsură ce el devine tot mai elegant, mai smart, mai sofisticat, simt că mă îndepărtează, mă alungă. Mă plimb prin centrul lui ca o revistă ilustrată și nu-mi mai găsesc locul.
Abia acum pricep ce voia să spună amicul nostru olandez. Caut și eu periferiile. Străzile pe care circulă rar mașini, grădinile păzite de pitici de grădină pe care vântul și ploaia i-au ridat și i-au decolorat. Oameni în vârstă care își fac de lucru prin curți, sau care ies la porți în trening și papuci. Mereu dispuși să intre în vorbă și care îți zâmbesc.
De câte ori merg cu mașina la un drum mai lung, a început să-mi placă să mă opresc prin sate. Să beau o cafea la un bufet dărăpănat. O cafea care nu e la fel de bună ca la Cluj și nu e servită în cești de designer, dar care îmi permite să mă uit la oamenii din jur. La vânzătoarea care se comportă cu clienții ca o mamă înțelegătoare, care îi cunoaște pe toți și le știe problemele. Care vinde pe datorie, îi ceartă, îi consolează, îi trimite acasă sau le amintește că mai au și alte treburi de făcut.
Într-un asemenea loc nu prea contează că nu ești îmbrăcat cu haine de firmă, că părul îți stă rău sau că ți s-a dus firul la ciorap. Nu trebuie să pretinzi că ești fericit și că toate-ți merg grozav. Poți să te arăți și ciufulit, morocănos, și nu se uită nimeni la tine cu dispreț dacă nu ai bani.
Când am citit că utilizatorii dicționarului Oxford au votat expresia "goblin mode" ca fiind expresia anului 2022 am înțeles că nu doar eu simt dorința să evit locurile prea instagramabile. Că avem nevoie din când în când de o pauză. Pentru că nu poți să pretinzi tot timpul că viața, casa, cariera îți arată ca un film de pe canalul Hallmark. Pentru că ai și momente în care te simți șleampăt, stupid, deprimat, obosit, sătul să alergi, să pozezi și să demonstrezi. Iar atunci un zâmbet aruncat peste gard, o cafea servită într-o ceașcă ciobită, imperfectă, la fel ca tine, te face să te simți, poate, mai puțin greșit și inadecvat.
