***
În cheie personală, 2022 a fost anul când formidabilul (și atât de puțin studiatul) fenomen cultural numit Noul Val al cinema-ului românesc a dat semne ample de oboseală. Dincolo de nuanțe de receptare, de liste de autori incluși (conform sau împotriva voinței lor) în curent, de mărci stilistice și de adjective, marile filme românești ale ultimilor două decenii încadrabile în Noul Val (privit în sensul cel mai larg cu putință al definirii sale) au avut o calitate comună greu contestabilă: calitatea cel puțin onorabilă (dacă nu bună, foarte bună, excelentă) a scenariilor. R.M.N. al lui Cristian Mungiu și Oameni de treabă al lui Paul Negoescu au infirmat în chip teribil regula.În cheie mai largă, 2022 a fost anul când dezvăluirile și scandalurile din facultățile cu profil de teatru-film din țară au atins noi și noi recorduri, dezvăluind o realitate pe alocuri halucinantă. Pornind în siajul discursului Vioricăi Vodă de la Gopo 2022 (excepțional susținut, în cadrul aceluiași eveniment, de Katia Pascariu), grație curajului unor victime (cel mai recent nume: Bianca Stânea) și seriozității, răbdării și încăpățânării unor jurnaliști și redacții (cele mai recente exemple: Ioana Moldoveanu și riseproject.ro), abuzurile și felul de a gândi & acționa ale unor nume importante din teatrul românesc (cel mai recent caz: Felix Alexa) au ajuns în atenția publică. Mult-așteptată, prima consecință încurajatoare a acestui complicat și riscant demers a apărut greu, dar a apărut. Printr-o decizie adoptată de Senatul UNATC pe 19 decembrie 2022, relațiile intime cadru didactic - student(ă) au fost declarate incompatibile cu valorile etice și de deontologie profesională ale universității.
Din punct de vedere al management-ului teatral, anul a fost marcat de prelungirea dincolo de orice rațiune și explicație a mandatelor interimare. Exemplul cel mai faimos este cel al direcțiunii Teatrului Național din București, pentru a cărei intrare în normalitate ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, a făcut un gest firesc în iunie, demarând concursul pentru numirea unui manager cu puteri depline, pentru ca, două luni mai târziu, pe fondul anulării concursului din motive surprinzătoare, ciudate, totuși-legale (retragerea, fără vreun motiv expus public, a unui membru din comisia de concurs / examinare), domnul Romașcanu să se lanseze într-o seamă de declarații publice bizare, la limita legalității, pe seama valorii proiectelor de management depuse de candidați și analizate (înainte de dizolvare) de comisie.
Singura candidată care a înțeles să se pronunțe public împotriva felului în care s-a desfășurat și, mai ales, s-a brusc-anulat procedura de concurs, ca și a declarațiilor ministrului Romașcanu, a fost Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara, demersul său fiind susținut și de Cristina Modreanu, critic teatral, unica membră a comisiei de concurs care a susținut declarații publice pe temă. Fără vreo explicație consistentă, ministrul Romașcanu nu a mai relansat concursul de management, TNB urmând exemplul interimatelor ample de la alte instituții de cultură bucureștene și naționale (de pildă, teatrele Bulandra, Nottara sau Excelsior, păstorite de Primăria Municipiului București, condusă de Nicușor Dan).
Din punct de vedere teatral-festivalier, Bucureștiul a revenit la o oarecare normalitate, găzduind, după două ediții online, un Festival Național de Teatru (pe) viu, cu plusuri și cu minusuri, cu public numeros și generos, dar și o primă ediție a BukFeszt, primul festival bucureștean al (unora dintre) Teatrele Maghiare din România, o întâmplare de un nivel valoric cu totul remarcabil, care a entuziasmat publicul (nu foarte numeros) prezent.
În multele locuri din țară unde teatrul nu și-a oprit activitatea, în timpul pandemiei, pe duratele enorme pe care și le-a permit Bucureștiul, festivalurile s-au derulat pe coordonate valorice și de succes de public deopotrivă de înalte. Doar trei exemple: Festivalul de Teatru Piatra Neamț (care nu a luat pauză pandemică, ne-virând spre online în 2020-2021) a propus o nouă ediție plină de repere memorabile, derulată în format indoor-outdoor, beneficiind de un principiu curatorial limpede, impecabil pus în scenă; bienalul Interferențe al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a propus o foarte solidă selecție de spectacole românești și internaționale, atât din spațiul de limbă română și din cel de limbă maghiară, cât și din alte zone ale lumii; festivalul de teatru contemporan dráMA, organizat de Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc, e genul de întâmplare intimă, deșteaptă și cu gust pentru experiment care te cucerește din primele minute. A lipsit, în schimb, în chip surprinzător și neliniștitor (mai ales prin prisma dialogului public descris mai sus, dintre managerul Ada Hausvater și ordonatorul principal de credite, Ministerul Culturii), FEST-FDR 2022, festivalul Teatrului Național din Timișoara.
Dintre multiplele festivaluri cinematografice, o notă despre Anonimul din Sfântu Gheorghe, cu a sa năucitoare ofertă de filme rupătoare despre conflictele armate din Ucraina (începute în 2014, să nu uităm), din care re-amintesc Mariupolis 2, Bad Roads și Butterfly Vision.
***
Pe de altă parte, a fost an cu un copleșitor număr de bucurii și alte asemenea emoții personale. Enumăr, mai jos, câteva imagini, sunete, scene, vorbe, cu speranța ele vor putea reda, fie și parțial, o parte dintre acele seri, după-amiezi, nopți, când filmul și teatrul mi-au făcut din 2022 un an neobișnuit de frumos:Cu Dispariții al lui Elise Wilk și Cristian Ban, am început drumurile de anul ăsta la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Au urmat Lacrimile amare ale Petrei von Kant by Radu Nica & Ioana Marchidan și Blasted by Bobi Pricop. Senzația pregnantă e că trupa, sala și oameni teatrului ăstuia ar trebui trecuți în agendă la categoria Acasă.
Andrei Șerban s-a întors la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj cu Oidipusz / Oedipus în două distribuții, fundamental diferite la nivel de cuplu regal / primordial (Ervin Szűcs & Emőke Kató / Enikő Györgyjakab & Balázs Bodolai). Cea mai bună trupă l-a primit pe unul dintre cei mai buni regizori (și, probabil, cel mai ignorat dintre cei care nu merită să fie ignorați) așa cum se cuvine.
Început de iunie. Sunt zob de oboseală. La birou, ritmul e devastator. La Odeon, stă să înceapă BukFeszt. Ce mă fac? Mă arunc. Le fac pe toate. Pe rând, trupele teatrelor de limbă maghiară din Timișoara, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Satu Mare, Miercurea Ciuc mă aruncă în sus și mă prind. Ba, în Rasputin al lui Sardar Tagirovsky de la Trupa Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare, mi-au dat și-o vodcă. Și-un castravecior. Murat. La Richard III-ul lui Vladimir Anton de la Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc, sus-ul a însemnat cerul. Pentru că tavanul Odeon-ului s-a deschis. Dementă / Divină săptămână! Ce teatru fac oamenii ăștia!
E TIFF. E proaspăt & minunat refăcuta sală a Cinema Arta. E reinventata (chapeau, Mihai Chirilov!) și, în premieră, competitiva secțiune de film documentar. Bărcile cu motor străbat cu viteze amețitoare apele lagunei. Spre final, camera se culcușește pe ape chiar în Veneția. Atlantida i-a năucit pe toți cei care l-au privit. Câteva seri mai târziu, în același loc, publicul se împarte în două. "Ce dracu' a fost asta?", se întreabă și unii, cumplit de enervați, și alții, îmbujorați și bucuroși. Bifez a doua categorie și îl declar pe Sebastian Mihăilescu (Pentru mine tu ești Ceaușescu) revelația anului.
E tot TIFF, aproape de miezul nopții. Privesc scaunele de plastic, acum aproape goale, din Piața Unirii. Două ceasuri mai devreme, erau toate ocupate pentru premiera românească a Metronom-ului lui Alexandru Belc (premiu de regie al secțiunii Un Certain Regard la Cannes). Succesul de public a fost copleșitor, 3.000 de plătitori de bilet! Și nu doar pentru filmul lui Belc, ci pentru întreg TIFF-ul. Și doar de-a lungul TIFF-ului, ci de-a lungul întregului an hălci mari din oferta culturală au interesat un număr neobișnuit de mare de oameni. E momentul să amintim, chiar dacă vorbim de alte repere valorice, de imensul succes de public al tripletei Teambuilding (977.835 de spectatori până la 18 decembrie 2022, conform cifrelor Cinemagia), Mirciulică (325.256 de spectatori) și Capra cu trei iezi (125.961 de spectatori).
Văzut mai întâi la TIFF, apoi la Anonimul, Marocco al lui Emanuel Pârvu desenează, pe bază de regie, scenariu, cameră (Silviu Stavilă) și interpretare actoricească, un portret social urban de o acuratețe a realului și o proximitate a mai mult / înalt ca realului cu totul tulburătoare. E titlul la care, asemenea dublei (pe viitor, trilogiei) lui Bogdan George Apetri (Neidentificat, Miracol) tot revin, cu senzația certă că încă îmi scapă ceva.
Dacă vreodată vă veți pierde încrederea în cinema, va exista mereu Filmul din balcon (regia: Pawel Lozinski). A fost la TIFF, este pe HBO Max.
Sala 2 de la Naționalul din Timișoara. Cea din Parcul Civic, o știți. Primul rând, loc la mijloc. Flavia Giurgiu mă fixează când pe mine, când pe prietenul de lângă mine. Greu de spus dacă și când respirăm. Ce e cert e că la finalul Îmblânzirii scorpiei (versiunea Radu Iacoban), cel mai bun final de spectacol din ce se joacă acum pe la noi, simți nevoia sa pui mâna pe ce ai la îndemână și să pleci la revoluție. Să dărâmi, să schimbi, să reconstruiești.
Iarăși în Sala 2. Piața Roosevelt. 13 ani de la premieră. Prima decadă a carierei lui Afrim. Ion Rizea, Andrea Tokai, Cătălin Ursu și ceilalți. The magic is still there.
Încă în Timișoara, 2 kilometri mai la nord. Scârț, loc lejer. Grand Hostel Timișoara. O declarație de iubire și disperare cum n-a scris nici Cioran prestează Ovidiu Mihăiță și Auăleu pentru orașul care, văzut cu adevărat, e, de fapt, o inimă. Orașul se pregătește să devină Capitală Culturală Europeană, compania Auăleu tremură pentru sediul său, amenințat cu închiderea într-un proces amânat și iar amânat, lansat de un vecin cu ego mai mare decât toate zgomotele lumii. Timișoara n-are voie să-și piardă tobarii care îi dau ritmul.
Nu mă leagă prea multe de cariera de regizor de până acum a lui Erwin Șimșensohn. În schimb, despre cea de manager aș tot scrie. Ce poate trupa Teatrului de Stat din Constanța la ora asta e entuziasmant (revelația de grup a anului). Cu Seaside Stories al lui Radu Afrim și Theodor Cristian Niculae (rețineți numele acestui scenograf!), Constanța se transformă în destinație culturală (o mai fi fost vreodată în istoria sa?). Înghit mașinile și trenurile kilometri de autostradă și cale ferată modernizată ca să recupereze marea tinereților pierdute prin Vamă, Tomis, iluzii și vise scrise de câțiva scriitori contemporani și așezate pe scena lui Niculae de superstarul Afrim. Cu Jocuri în curtea din spate, Diana Mititelu face demonstrație de ce va să zică să fii la zi fără a fi strident, să fii proaspăt fără a căuta noul cu orice preț, să vorbești despre tineri și problemele lor fără a arunca la coș tot ce se știe despre toate acestea de hăt.
Piatra Neamț, septembrie. Atelierul critic, dedicat liceenilor în cadrul Festivalului local. Discuție după spectacolul de seară. Dau să spun ceva, sunt întrerupt. Trece 1 minut, trec 5, trec 10. Nu fac decât să-mi întorc capul de la una la celălalt, să-i privesc, să-i ascult. Rar m-am simțit mai încrezător în viitor ca atunci. Liceenii disecau Babel 11:4 al lui Daniel Chirilă cu o pasiune, o precizie, o foame de detalii și o bogăție de unghiuri că mi-a venit să aplaud. Ana, Anastasia, Ioana, Carla, David, din nou Anastasia, Iustin, Petru. Ana a început să scrie aici, pe LiterNet.
De două ori pe scena Teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc, în cadrul festivalului dráMA. Gloria și decăderea lui K. Gedeon de la Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni și Șarlatanul de la Csíki Játékszín din Miercurea-Ciuc. Ambele în regia lui Hatházi András. Cândva, Vania din acel legendar Unchiul Vania al lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Acum, profesor la Babeș-Bolyai și regizor & actor în teatrele mai puțin faimoase, dar teribil de interesante. O doză de absurd, mult umor, ceva improvizație, un strop de tristețe și o consistentă porție de complicitate / empatie unesc cele două spectacole.
M-am regândit prima oară la Waste! by Gianina Cărbunariu, producție Schauspiel Stuttgart prezentată în cadrul FNT, când cu Schengen. Știți speța. A doua oară la câteva zile distanță, datorită un text din Libertatea "Trei automarfare încărcate cu saltele, mobilier și haine second hand au fost întoarse de la frontieră, în vama Petea, deoarece șoferii nu au putut prezenta documentele legale" (aici). Gianina ne arată viața în Schengen. Și pune oglinda în fața noastră, și în fața lor. Adică a noastră, din viitor.
E seara decorării bradului. Televizorul funcționează, dar cumva în fundal. Treptat, raporturile de forță se inversează. Documentarul TVR despre 60 de ani Phoenix, Phoenix. Har / Jar (regia: Cornel Mihalache, producător: Claudia Duca) a zguduit o grămadă de oameni dintre cei pentru care trupa asta a însemnat enorm și încă mai înseamnă mult. Am deschis sticla de Teeling maturat în butoaie de stout ca să mai fac o pauză din ștersul mucilor și lacrimilor.
Teatrul Maghiar din Cluj. Tinerii barbari. Al doilea descălecat al lui Attila Vidnyánszky Jr. Éva Imre, Ervin Szűcs, muzicanții de la Tokos, ceilalți actori, dansatorii, toți, noi ceilalți. Trebuie să fiți acolo.
Altă revelație de grup a anului 2022: trupa Teatrului Matei Vișniec din Suceava. Și o mare, imensă confirmare Botond Nagy. Întoarcerea acasă de Matei Vișniec a hipnotizat toată sala Izvor a Bulandrei la FNT. Și era aproape miezul nopții.
Naționalul din Cluj împodobit de Crăciun. Aerul cald venind din podeaua de lemn și din minunatele planuri inginerești care au stat la baza construirii clădirii. Furtuna lui Tompa Gábor. Nu cu Marcel Iureș, ci cu Ionuț Caras. Cel mai fain spectacol despre care n-am apucat să scriu 2022. Prospero / Ionuț vorbind publicului. Cum o făcea, cândva, într-un Hamlet, tot al lui Tompa și al anilor '90, Adrian Pintea. Prospero / Ionuț vorbește de libertate și arată spre ușa care ne desparte de stradă. Cu câteva clipe mai devreme, Ariel (Anca Hanu) îi spusese că, pentru o clipă, s-a visat om. Lui Prospero / Ionuț nu-i venise să creadă. Un duh să înțeleagă mai mult, mai adânc decât toți oamenii cărora el le dedicase toată energia, tot meșteșugul, toată viața lui? Privirea urmează mâna magului. Libertate. Recunoaștem? Merităm? Știm?
Ioan Andrei Ionescu e Zorro. Și urechea geamantanului lui roșu tot Zorro e. Zorro e un spectacol la TNB (regia: Toma Dănilă). Zorro ești tu, Zorro sunt eu.
Mașa (Ofelia Popii), Verșînin (Marius Turdeanu) și Cebutkin (Adrian Matioc) în Trei surori de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu (regia: Andrei & Andreea Grosu). Cumva, aș vrea să mă îmbăt cu ei. Pentru totdeauna.
O seară din Festivalul Național de Comedie de la Galați. A treia vizionare cu O repetiție moldovenească (regia Cristian Ban), spectacolul Teatrului Fani Tardini. Oana Mogoș, Florin Toma, Radu Horghidan și toți ceilalți. Iar am plâns. De fiecare dată plâng. Mereu la altă scenă. La Vrabia Letei Popescu mi-am înghițit lacrimile (așa se întâmplă când râzi violent după ce plângi cu sughițuri). E ceva cu oamenii ăștia. Cu cei de pe scenă, cu cei de prin sală. Stă lumea în picioare, la marginea rândurilor pline, stă câte 2 ore, uneori mai mult, să vadă comediile (cu accent pe o, ca în Noaptea furtunoasă). De la ei e titlul textului ăsta, de la gălățeni. "Bonjour, Moldova, guten Tag, Galați! Ce mai faceți, măi? Sunt eu, Radu Horghidan, mă mai țineți minte?". Liceenii de la Atelierul critic din Piatra Neamț mi-au zis că ei vor să fie ținuți minte. Să știe cineva, peste o sută, peste două sute de ani, că au existat și ei. Că am trăit și noi. Pe-aici, pe-acum. Pe la Galați, pe la Piatra Neamț, pe la Sfântu Gheorghe, pe unde am zis c-am fost mai sus. N-am plecat toți. N-am murit de tot. Am trăit. Trăim.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)