Introducere și prefață la Arhitectul Ion Căpșuneanu. Realizări și pătimiri

Citiți un fragment din această carte aici.

Viața și opera lui Ion Căpșuneanu nu sunt cunoscute astăzi, în primul rând din cauza episodului concentraționar prin care a trecut. Sursele edite și - mai ales - inedite incluse în prezentul volum prezintă modul în care acesta a fost anchetat și scos din cauză în 1945, reanchetat, judecat și condamnat în 1949.

Documentele selectate provin în special din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și din arhive particulare. Majoritatea acestora au fost structurate cronologic, acoperind perioada 1941-1984, iar cele nedatate au fost aproximate în funcție de subiect. Pentru o mai bună înțelegere a situației, acolo unde a fost cazul, am inserat și documente emise într-o altă perioadă, dar al căror conținut se integra în context. Inexactitățile și erorile au fost îndreptate tacit, păstrându-se topica frazei. Lista documentelor prezintă principalele caracteristici ale acestora. Am utilizat note de subsol acolo unde am considerat necesar, în vreme ce anexele de final și indicele de nume vin în completarea studiului. Suplimentar față de dosarele al căror titular este Ion Căpșuneanu, s-au folosit și documente din dosarele altor persoane.

Demersul nostru a beneficiat de sprijinul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, motiv pentru care aducem mulțumirile noastre reprezentanților acestor instituții. Recunoștința noastră se cuvine doamnelor Alexandra Corina Bărăscu, nepoata arhitectului Căpșuneanu, și Silvia Colfescu (editura Vremea). Cercetarea de arhivă a fost completată de o muncă de teren (București și, mai ales, Constanța), aducându-i mulțumiri, în acest sens, colegului arhitect Radu Cornescu.

Documentarea noastră a beneficiat și de sprijinul Uniunii Arhitecților din România, în cadrul proiectului cultural Arhitectul Ion Căpșuneanu - cercetare monografică, desfășurat în anul 2015.

Gânduri bune se îndreaptă către toți cei interesați de istoria arhitecturii din România, din perspectiva destinului individual al arhitecților în timpul regimului comunist.

(Vlad Mitric-Ciupe)


Vlad Mitric-Ciupe a prezentat, deja, într-o formă concentrată, cazul arhitectului Ion Căpșuneanu, în binecunoscuta-i sinteză din anul 2013, Arhitecții români și detenția politică, 1944-1964 (la paginile 47-62). Acum, însă, același caz este prezentat în detaliu, pe baza dosarelor personale identificate în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în ale cărei săli de lectură autorul este o prezență mai mult decât obișnuită. Ceea ce a rezultat din acest efort este un volum cu un mare grad de inedit, așa cum Vlad Mitric-Ciupe ne-a obișnuit deja în lucrările lui precedente.

La fel ca foarte mulți exponenți ai generației sale, Ion Căpșuneanu era urmașul unui veteran de război (tatăl lui luptase în Războiul de Independență). Numele lui este asociat, în mod nefericit, de astă dată, cu cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, trebuie remarcat că frații arhitectului au luptat cu toții pe frontul de Est. Însă nu această succesiune glorioasă, înălțătoare, constituie obiectul prezentei culegeri de documente. Materia acesteia este legată, în mod direct, de cel mai trist moment al istoriei românilor, anume implicarea statului nostru în Holocaustul declanșat, la inițiativa Germaniei hitleriste, împotriva poporului evreu.

Un asemenea subiect dă fiori cititorilor, mai ales celor care nu sunt indiferenți la locul românilor în istorie (din teama de a nu descoperi fapte ticăloase comise de unii compatrioți în anii '40) și constituie o veritabilă provocare (deopotrivă științifică și etică) pentru autorii care se învrednicesc să o abordeze. Provocarea științifică, care este presupusă de o analiză cu adevărat profesionistă, derivă din complexitatea analizei documentelor emise de fosta Securitate, iar cea etică din obiectivitatea și empatia obligatorii, dar nu totdeauna simple (mai ales în cazul obiectivității), care trebuie să însoțească orice demers de acest tip. În cele din urmă, corpusul documentar pe care ni-l propune Vlad Mitric-Ciupe provoacă sentimente contradictorii, din cauza versiunilor diferite pe care le oferă asupra activității personale a arhitectului.

Ion Căpșuneanu nu a fost implicat în crimele din Transnistria sau în pogromul de la Iași. Însă, prin natura meseriei ce i-a adus multe satisfacții, dar care, de astă dată, i-a atras un ghinion fatal, a primit, în calitate de ajutor de primar (funcție deținută între iunie 1941 și ianuarie 1944), atribuții legate de detașamentele de muncă forțată înființate în Constanța. Această activitate este o componentă a măsurilor cu caracter antisemit luate de statul antonescian în anii războiului.

Versiunile împărtășite anchetatorilor și instanței diferă nu doar de la persoană la persoană (uneori și în funcție de trecutele rosturi oficiale ale unor martori, care par a fi dorit să arunce întreaga vină asupra fostului ajutor de primar), cât și în funcție de evoluția contextului politic, deoarece consolidarea regimului comunist a dus la reluarea și finalizarea unei anchete penale ce părea deja clarificată în favoarea celui arestat, chiar dacă probele invocate în sprijinul condamnării erau aceleași (Ion Căpșuneanu nu este un caz singular din acest punct de vedere). Ordonanța de scoatere de sub urmărire a lui Căpșuneanu din anul 1945 se baza pe o argumentație interesantă, inclusiv aprecierea că măsurile restrictive luate de cel anchetat în cadrul detașamentelor de muncă forțată "nu aveau caracterul unor persecuțiuni împotriva elementului evreesc", precum și faptul că, deși acesta "nu se bucura de o bună situație în localitate datorită firii sale arogante, nu poate fi considerat totuși antisemit și persecutor al elementului evreesc, datorită faptului că, chiar în acea vreme când se punea problema despărțirii funcționarilor români de soțiile lor evreice, Căpșuneanu întreținea legături cu evreica Nadia Harden, pe care o vizita în lagărul Caracal unde fusese internată și cu care ulterior s-a și căsătorit". De altfel, refuzul lui Căpșuneanu de a curma această relație (prost văzută de autoritățile antisemite ale vremii, la care trebuie adăugat și faptul că Nadejda Harden era considerată spioană sovietică) l-a costat, finalmente, și funcția de ajutor de primar. Din acest punct de vedere, și parcurgând depozițiile martorilor evrei ai apărării, cititorul răsuflă ușurat. Însă există și depoziții ale altor etnici evrei, care reclamă abuzuri ale lui Căpșuneanu, iar acestea atârnă și ele greu într-o analiză obiectivă.

Foarte interesante și promițătoare par a fi însemnările inedite din anul 1984 ale lui Ion Căpșuneanu (pe care Vlad Mitric-Ciupe a avut fericita inițiativă de a le include în volum), în care acesta vorbește despre o anume "hipersensibilitate spirituală" pe care ar fi avut-o și care credem că l-ar fi putut conduce către fapte bune.

Negarea Holocaustului este un discurs inconsistent și nelegitim, însă efortul științific de a reconstitui adevărul, în cazul unor procese penale din perioada cea mai dură a regimului comunist (multe din ele deja dovedite ca înscenări judiciare făcute la comandă politică), a fost și rămâne încă o necesitate evidentă. Beneficiind și de avantajele spirituale oferite de dubla-i formație (Arhitectură și Istorie), Vlad Mitric-Ciupe este un autor care identifică, cu un talent de veritabil detectiv, subiectele ignorate ori prea puțin cunoscute din istoria românească a secolului trecut și care descoperă mereu surse noi, manuscrise, documente, supraviețuitori relevanți ai evenimentelor pe care apoi le reconstituie și ni le înfățișează în mod convingător, prin volumele care se succed într-un ritm apreciabil (aici trebuie să remarcăm și exemplara dăruire a Editurii Vremea, cu care autorul nu se află la prima lui colaborare).

(Silviu B. Moldovan)


Ion Căpșuneanu s-a născut în București pe 24 aprilie 1903, în familia lui Ștefan - ofițer de intendență, veteran al Războiului de Independență din 1877 - și a Olgăi, care era casnică. Cei trei frați ai lui au fost tot ofițeri de carieră, cel mare fiind șeful de stat major al diviziei a 18-a, pierzându-și viața la Stalingrad, al doilea a căzut prizonier pe frontul de est, ajungând în lagărul de la Oranki, iar mai apoi s-a întors în țară cu divizia Horia, Cloșca și Crișan, în vreme ce al treilea a fost grav rănit în luptele de la Odesa din 1941, lucrând mai apoi în Marele Stat Major. Olga Căpșuneanu s-a prăpădit în 1938, iar Ștefan și-a pierdut viața în timpul bombardamentelor germane asupra capitalei, la 23 august 1944^[ii].

Tânărul Ion a obținut diploma de arhitect în octombrie 1931, după ce lucrase destul de mult în timpul facultății, câștigând destul de bine, fapt ce i-a permis să participe la mai multe excursii de studii în Grecia, Italia, Austria, Franța, Egipt și Tunisia^[iii]. Alături de cursurile facultății și-a dedicat timpul marii lui pasiuni - fotbalul, pe care l-a practicat profesionist la echipele Juventus București, Triumf și Sportul Studențesc^[iv]. Între iulie 1928 și iulie 1930 a fost angajat ca desenator la Direcția Arhitecturii din Ministerul Finanțelor, a lucrat ca arhitect la Primăria Municipiului București - sectorul IV de Verde - între iulie 1930 și august 1934, iar mai apoi, până în ianuarie 1944, a fost arhitect la Primăria Constanța, unde a ajuns plecând din București din cauza unei căsătorii neagreate de părinți^[v].

În paralel cu munca de slujbaș al statului a desfășurat o carieră particulară foarte interesantă, cu multe realizări, în București și, mai ales, pe litoral. Amintim, între altele, propunerea pentru o primă variantă a hotelului Rex din Mamaia, alături de arhitectul G.M. Cantacuzino, Institutul Bioceanografic și școala "I.G. Duca" din Constanța, sala de spectacole a Cercului Maiștrilor Marinari, Cazino-Salvamar (cunoscută și drept "Casa vapor"), Casa invalizilor, restaurantul "Vraja Mării", planul de sistematizare al stațiunii Mamaia, precum și nenumărate locuințe individuale și colective.

La 2 iunie 1941, din postura de arhitect al primăriei, a fost numit și în funcția de ajutor de primar^[vi], din ianuarie 1942 fiindu-i delegate noi atribuții, printre care salubritatea orașului, întreținerea parcurilor și grădinilor, circulația, activitatea culturală din Constanța^[vii]. În iunie același an, a fost însărcinat și cu repartizarea evreilor din oraș la lucrul în folos obștesc, precum și controlul acestei activități^[viii]. În ianuarie 1944 și-a încheiat relațiile de serviciu (muncă forțată) cu Primăria Constanța, iar edilul-șef i-a eliberat un certificat prin care sublinia că arhitectul Căpșuneanu a funcționat în calitate de ajutor de primar de la 2 iunie 1941 până la 25 ianuarie 1944, timp în care și-a îndeplinit cu conștiinciozitate și onorabilitate toate atribuțiunile ce i-au fost încredințate^[ix].

Imediat după 23 august 1944, o gazetă din Constanța reclama că: "Între alți satrapi ai terorismului antonescian local trebuie amintit și arhitectul Ion Căpșuneanu. L-am fi uitat, dar s-a însărcinat singur să ne aducă aminte că mai trăiește. L-am văzut plimbân- du-și iar insolența pe străzile Constanței. În urma unei absențe mai lungi, revenirea lui în oraș după 23 august pare că vrea să dea impresia că a fost și el o victimă a trecutului. [...] Teroarea lui n-o poate uita nimeni. Mai ales n-o pot uita muncitorii de la Primărie. Ambele categorii de muncitori, cei permanenți cu «salarii», pe care îi lovea cu amenzi regulate și «ceilalți», cei de la munca silnică obligatorie. [...] Prima cerere adresată de Căpșuneanu Cercului Teritorial, spre a se aplica mai multor evrei câte zece lovituri, a fost pusă la dosar de Căpitanul Comănescu. [...] Dar Căpșuneanu nu s-a lăsat. L-a amenințat pe Căpitanul Comănescu cu o plângere la «mareșal», la care susținea în fața tuturor că are mare trecere. Sub amenințarea «mareșalului» a obținut «satisfacție»: măturătorii evrei au fost biciuiți. Demnă satisfacție pentru un intelectual"^[x].

Acuzat de rele tratamente și persecuții la adresa evreilor, dar și de mutarea ilegală a vechiului cimitir evreiesc, cu întrebuințarea unor pietre funerare la pavarea pieței Ovidiu din Constanța, arhitectul Căpșuneanu a fost arestat la 7 iunie 1945, urmând să fie judecat de către Tribunalul Poporului. Martorii acuzării susțineau și detaliau informațiile de mai sus^[xi], prezentându-se însă și martori ai apărării, care prezentau o variantă complet diferită^[xii]. Mai mult, un grup format din 13 constănțeni a semnat și depus o declarație comună în apărarea lui Căpșuneanu. În memoriul lor, aceștia insistau asupra faptului că arhitectul "a fost condus de cele mai frumoase principii gospodărești, îmbinând aceeași cinste și pricepere cu exigența și severitatea în îndeplinirea îndatoririlor, dar preocupat și de realizarea unei adevărate dreptăți în raporturile Municipiului cu funcționarii și cetățenii orașului". Subliniau că nu a făcut parte din nici un partid politic și nu a avut sentimente antisemite sau rasiale. Mai mult, la momentul petrecerii faptelor incriminate, era logodit cu o evreică - cu care s-a și căsătorit ulterior, anume Nadia Harden, având neplăceri din partea regimului antonescian din această cauză, ajungând să-și dea demisia din funcția de ajutor de primar în urma presiunilor de a întrerupe relația^[xiii]. Într-un final, acuzatorul-șef al Tribunalului Poporului din București dispune scoaterea din cauză a arhitectului, fără să mai fie judecat. Căpșuneanu și-a reluat activitatea profesională, atât în ceea ce privește comanda privată, lucrând și ca salariat al Institutului Pasteur din București, realizând câteva locuințe individuale și amenajând parcuri pentru municipalitate^[xiv].

La 29 octombrie 1949 a fost din nou arestat și învinuit de "crimă de război sau împotriva păcii ori umanității", fiind depus la penitenciarul Jilava^[xv]. În rechizitoriul de urmărire s-au reluat chestiunile din 1945^[xvi], martorii acuzării fiind - în mare parte - aceiași care se prezentaseră și cu patru ani înainte, unii afirmând cu această ocazie doar că: "mențin declarația dată în fața Tribunalului Poporului în 1945"^[xvii]. Apărarea a fost mult mai consistentă de această dată, informațiile noi venind din partea unui grup de evrei deportați la Caracal, alături de logodnica arhitectului, care au susținut că au fost ajutați și încurajați în permanență de Ion Căpșuneanu^[xviii]. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că legăturile pe care le-a întreținut cu Nadia Harden, precum și faptul că a ajutat-o pe aceasta și pe familia ei nu pot constitui o disculpare, iar toate celelalte acuzații aduse "rămân bine stabilite", dovedindu-se că dânsul, în calitate de ajutor de primar, a aplicat tratamente neomenoase evreilor repartizați pentru munci. În chestiunea strămutării cimitirului vechi evreiesc, tribunalul aprecia că faptul nu (mai - n.n.) constituie un capăt de acuzare. Completul admite că s-au depus mărturii care-l prezintă pe Căpșuneanu drept un persecutor al evreilor, altele care susțin că are relații bune cu evreii, în vreme ce o a treia categorie îl arată chiar susținător al evreilor. Cu toate acestea, a fost condamnat la 6 ani temniță grea, 10 ani degradare civilă și confiscarea averii pentru crime împotriva umanității^[xix].

După șederea în penitenciarul Jilava, arhitectul a ajuns în februarie 1951 la Poarta-Albă^[xx] unde "a lucrat la spartul pietrelor cu ciocanul și dalta, în condițiile meteorologice specifice Dobrogei"^[xxi]. La 9 iunie 1951 se găsea deja în colonia Peninsula^[xxii], unde a lucrat în biroul tehnic, preluând conducerea acestuia după trimiterea la brigada pedepsiților a inginerului Vernescu^[xxiii]. Un fost coleg de suferință amintește că: "Era încadrat la crimă împotriva umanității deși bietul om nu avusese nimic contra evreilor, era căsătorit cu una dintr-a lor. Pentru mine, în afară de această probă, mai vedeam și prietenia strânsă cu Mircea Klein"^[xxiv]. În martie 1953 a fost transferat la închisoarea Gherla, unde a lucrat tot în biroul tehnic, la secția de prototipuri. În fabrica închisorii, devenită "unitatea productivă 0606", comandant era atunci Aurel Mihalcea^[xxv]. Atitudinea acestuia față de cei pe care i-a strâns în biroul tehnic era extrem de brutală, înjura, lovea și umilea fără drept de replică^[xxvi]. Nici arhitectul nu a scăpat de un conflict cu acesta, refuzând la un moment dat să execute ordinele aberante, fiind pedepsit cu 3 zile de izolare^[xxvii]. Nu este singurul moment în care Căpșuneanu a cunoscut rigorile carcerei, un altul petrecându-se în august 1954. Documentul de arhivă menționează termenul "izolare", fără a-l detalia însă. S-au păstrat însă, în arhiva familiei, câteva rânduri lăsate posterității, care amintesc, printre altele, și de acest episod. Comandantul i-a cerut la un moment dat să realizeze niște schițe de mobilă, garnituri pentru mai multe tipuri de încăperi, dorind să reprofileze secția tâmplărie de la producția de mobilă militară - lăzi, rastele, dulapuri - la mobilă civilă. Căpșuneanu a realizat un album colorat, cu diferite interioare concepute cu gust și multă imaginație^[xxviii]. În perioada Canalului nu a existat niciun contact cu familia, în vreme ce în timpul petrecut la Gherla, arhitectul a avut drept la pachet, solicitând familiei în special săpun și zahăr cubic. Acestea erau trimise de sora lui Căpșuneanu împreună cu Nadia Harden, care o ducea și ea destul de greu, obligată fiind să se angajeze la o cooperativă care producea rogojini^[xxix]. În perioada 27 iulie 1953 - 16 noiembrie 1954, Ion Căpșuneanu a lucrat în fabrică un total de 391 de zile^[xxx], iar la 15 ianuarie 1955 a fost transferat la Poarta-Albă, de unde a fost eliberat la 13 iulie 1955, prin expirarea pedepsei^[xxxi].

Reușind să-și anunțe familia de sosirea în București, arhitectul a fost așteptat pe peron și îmbrăcat în toaleta Gării de Nord, căci sosise, în plină vară, "într-un training jerpelit, o pânză de sac legată la brâu și pe cap cu o șapcă împuțită"^[xxxii].

După ce l-a așteptat până aproape de eliberare, în 1954 Nadia s-a "încurcat cu un evreu din vecini, mama (sora arhitectului - n.n.) a aflat dar nu s-a băgat, cert este că atunci când unchiul s-a întors din închisoare, Nadia locuia cu respectivul în fosta lor casă"^[xxxiii]. S-a pronunțat divorțul, iar după o tentativă de sinucidere cu Luminal, din care a scăpat ca prin minune, arhitectul s-a recăsătorit la 25 decembrie 1955^[xxxiv]. S-a angajat apoi la Institutul de Proiectări Construcții Agricole, reintrând în atenția Securității în 1960. A fost încadrat cu doi agenți, dar notele informative ale acestora nu semnalează nimic relevant. Până la pensionarea din 1970, în calitate de arhitect proiectant-șef la I.S.P.A., a realizat o serie de crame și mai multe ferme, în specificul activității instituției^[xxxv].

Destinul i-a fost marcat de această condamnare, bazată pe acuzații de fascism și antisemitism. Nu putem să nu remarcăm particularitatea situației, în condițiile în care era logodit, iar mai apoi căsătorit cu o evreică. De altfel, a fost și reabilitat la sfârșitul anilor '60. Este ciudată și achitarea din 1945, urmată de o condamnare în 1949, fără probe suplimentare și cu o apărare mult mai consistentă. Conform mărturiei nepotului, se pare că cei care au instrumentat din umbră păienjenișul acuzațiilor împotriva lui Căpșuneanu au fost arhitectul Horia Maicu, din cauza rivalității profesionale din anii '30-'40, dar și Alexandru Doinaru. Ne exprimăm categoric rezervele în ceea ce-l privește pe Maicu. Doinaru în schimb, conform documentelor de arhivă pe care le-am identificat, a fost un colaborator al Securității și un demascator de profesie.

În orice caz, după un debut profesional și un prim deceniu de realizări excepționale, arhitectului Căpșuneanu i-au fost frânte aripile din cauza acestui episod. Prin intermediul acestui volum ne-am propus să aducem puțină lumină în chestiunea penală - cititorul urmând să facă propria analiză și să tragă concluziile în ceea ce privește vinovăția lui Căpșuneanu -, precum și să îi ilustrăm parțial opera, asigurându-i locul cuvenit în istoria breslei.

Profesionist uitat, cu o carieră fulminantă în deceniul al patrulea al secolului XX și destin tragic mai apoi, Ion Căpșuneanu s-a stins din viață la 30 mai 1989, lăsând în urmă crâmpeie dintr-o poveste extraordinară.