Niciodată nu mi-a plăcut Revelionul, prefer să îl dorm sau să plec din oraș undeva unde e liniște. E prima oară când nici nu dorm, nici n-am plecat în altă parte și prima oară când urc pe Dealul Cetățuii ca să văd artificiile. Perechea în vârstă de lângă mine m-a hipnotizat, mă tot prefac că mă uit peste umăr și îi privesc pe amândoi. Probabil nu destul de discret, pentru că după un timp doamna se întoarce ușor către mine, își înalță cana de tablă și îmi urează zâmbind "La mulți ani!" Mă fâstâcesc, mi-e rușine că m-a prins că mă holbez la ei. Dar mă predau rapid și răspund la urare. Probabil că dacă i-aș întinde mâna, mi-ar strânge-o bucuroasă. Nu fac asta și-mi pare rău.
Chiar în fața mea e o familie maghiară cu doi copii mici. Copiii sunt mai degrabă înfricoșați decât fermecați de pocnetul și de culorile artificiilor. Mama îi strânge lângă ea și încearcă să le acopere urechile. Când zgomotele se opresc, se pregătesc de plecare. Mama le spune că acasă vor citi povești înainte de culcare. Ni se întâlnesc privirile, îmi zâmbește și îmi urează "La mulți ani!" Urările acestor necunoscuți mă bucură așa de mult, încât aproape că îmi vine să-i îmbrățișez. Simt că parcă am o familie mare cu care am ieșit să sărbătorim Anul Nou. Zâmbetul meu și zâmbetele lor ca o rețea solidă care să ne facă pe toți să ne simțim mai bine în acest oraș pe care de cele mai multe ori nu-l mai recunoaștem și nu-l mai înțelegem.
E foarte multă lume în jur. Adolescenți care râd și strigă, își butonează telefoanele și fac selfie-uri în rafală. Familii cu copii, cupluri vârstnice care privesc cu reținere mulțimea, artificiile și orașul. Cupluri de îndrăgostiți care stau mai retrase, caută colțuri liniștite, se îmbrățișează sau se plimbă de mână în tăcere. Nelipsiți, șmecherașii care aruncă pocnitori și se amuză teribil atunci când cei din jur tresar speriați de zgomot. Confetti, coifuri de carton lucios, șampanie și parcă un sentiment de ușurare: se termină acest an greu, am ajuns cu bine la final. Ce urmează? Nu e momentul să ne gândim la asta! Aerul e călduț și pare destul de curat, acum că traficul s-a oprit. După ce de dimineață a plouat, cerul e senin și se vede limpede până departe.
Adevărul e că sunt luată prin surprindere de puzderia de oameni care a urcat dealul pentru artificiile de Revelion. Un șuvoi care se îndreaptă în pas vioi spre punctul de Belvedere, și pornește înapoi spre oraș imediat ce pocnetele au încetat. Și mă impresionează urările pe care le primesc de la acești străini împreună cu care admir priveliștea, care-mi zâmbesc cu atât de multă căldură și care contribuie la atmosfera asta încărcată de voie bună.
Văzut de sus, Clujul parcă și-a recăpătat farmecul și calmul. Sunt tentată să-l privesc cu mai mare îngăduință. E ca un adolescent care a crescut fără să-și dea seama și care are accese de furie, care te scot din sărite. Pentru că nu înțelege ce i se întâmplă, devine agresiv și sufocant. Dar în noaptea asta foarte caldă de 1 ianuarie 2023 reușesc să-i întrezăresc caracterul de odinioară. Mă uit cum fumul artificiilor se risipește, alunecând încet pe valea Someșului Mic, în sus, înspre Munții Gilăului și mă gândesc că îl iubesc. Așa cum e, sau, mai bine spus, cum a devenit: mare, nătâng și aglomerat.
Este orașul meu și al acestor oameni cumsecade, împreună cu care am sărbătorit în noaptea de Revelion. Și mi-ar plăcea să cred că putem să-l recuperăm, să-l redomesticim și să-l numim din nou, cu un sentiment de ușurare și confort, ACASĂ.
