Cicatrici

Am ieșit din cameră fără să mă uit înapoi. Cu bună știință lăsam acolo ceva ce nu mai avea loc în mine. Supura de ani de zile. Trebuia să aleg între ce mă mânca de vie și ce mai rămăsese din mine. Aveam deja vârsta și curajul să mă aleg fără să mă justific, fără să dau explicații pe care lumea oricum nu vrea să le audă decât pentru a-și satisface vanitatea. Trecusem prin prea multe ca să mai cred că se poate schimba ceva. De fapt, ce așteptam? Brusc, mi-am dat seama că nu așteptam să se întâmple ceva, ci că mă așteptam pe mine. Mă voiam înapoi fără să conștientizez că mă pierdusem de atâtea ori, încât nici nu mai știam numărul dăților în care rănile sufletului mă strigau să vin să le închid. Așa cum am închis ușa acum. Pentru o vreme, am vrut să fiu la fel ca ceilalți. Din nevoia unei apartenențe la cutume. Tradiții ce ne mănâncă măruntaiele. Eram conștientă de pericolul neadevărului și, totuși, am vrut să intru în rând cu lumea. Aceeași lume care mă expulza cu orice normă pe care o căra după sine. Moștenită, de cele mai multe ori. Nu a făcut nimic să schimbe gramajul greutății pe care o târa după sine, împovărându-mă pe mine. Doar pentru că eram parte din ea. Mă lua cu amețeală de câte ori trecem pe lângă caruselul în care caii de lemn fuseseră schimbați cu imperative. Trebuie! Ba nu, nu trebuie! Am încercat. Nu mi-a ieșit. Mai bine că nu am reușit să fiu la fel ca ceilalți.

Am ieșit din cameră fără să mă uit înapoi. Mi-am luat geamantanul și am plecat. Așa cum a plecat și chiriașul lui Topârceanu. Nu sunt adepta marilor ieșiri. Am spus doar la revedere. Ce aș mai fi putut spune? Se năruiau bucăți de suflet în mine. Am ieși în strada aglomerată. Mașini, oameni, clădiri. Vag, păsări și nori. Toate se îngrămădeau. Se încleștaseră într-o confruntare titanică. Un vacarm. Nici măcar nu își dădeau seama că duc o luptă care nu era a lor. Se răneau fără să le pese de strigătul surd al orașului ce nu mai putea duce povara celor cinci stele. Începuse să mă doară inclusiv griul care înfulecase hulpav tot ce fusese odată verde. Căutam copacii, doar pentru a-mi lua seva din culoarea lor. Stingher se mai vedea câte unul. Printre betoane și stâlpi de metal. Îi asimilam durerea și mă uitam la pietrele cubice pe care călcam cu atenție, să nu le rănesc cu ignoranța pașilor mei. Cine știe prin ce trecuseră și ele. M-am uitat la clădirile din jurul meu. Le-am luat pe fiecare-n parte. M-am apropiat de ele. Am vrut să le ating, să văd dacă mai palpită ceva sub tencuiala refăcută. Carnea lor era ca a mea și ca a ta. Se lăsa îngrijită ca să poată ascunde mai bine cicatrici ce nu vor trece niciodată. Cred că durerea e un palimpsest. Se șterge și se scrie peste. Singură. E reflexivă și autonomă. Niciodată nu vei mai fi la fel. Rămâne acolo un microb ce-ți gangrenează sufletul. O verișoară a igrasiei caselor umede. Se cosmetizează bine. Nu vezi mucegaiul pereților din stradă pentru că primăria alocă fonduri pentru reabilitarea clădirilor. Pe dinafară. Mă întreb cum sunt încăperile înalte din casele vechi, dacă sunt reci sau dacă le este frig, dacă au mai fost văruite în ultimii zece ani, dacă oamenii care locuiesc în ele sunt buni unii cu alții, dacă sunt singuri, dacă își încălzesc mâncarea și dacă o împart. Mă roade să știu cine are grijă de sufletul clădirilor pe lângă care trec zilnic fără să le întreb cum o mai duc. Se încăpățânează să reziste printre monstruozități arhitecturale, plătite cu bani grei, al căror gust estetic lasă de dorit. Le admir stoicismul. Mă uit la fisurile din pereți și îmi ating ridurile fine.

Am ieșit din cameră fără să mă uit înapoi, hotărâtă să nu mai arunc nicio privire locului în care am râs și am iubit, în care am plâns și am jurat că nu mă voi mai pune niciodată într-o situație similară. Am plecat ca o nesăbuită, lipsită de orice formă de empatie pe care aș fi putut să o arăt camerei care avea un suflet al ei. Ascuns, aproape îngropat. Dar îl avea. Fusese acolo tot timpul. Spun asta pentru că l-am simțit uitându-se în mine. Am plecat așa cum alții au plecat din viața mea. Lăsând un gol imens. O crevasă în care căzusem în ciuda urletelor celulelor ființei mele care îmi strigau că nu e bine să calc înspre sufletul înghețat al celuilalt. Infatuarea m-a costat, iar golul, dacă mă gândesc mai bine, golul a fost umplut. Mi-am achitat chiria conform contractului în care nu erau stipulate lacrimile. I-am lăsat din durerea pe care nu o mai suportam. Am împărțit cu ea cicatricea care se prelungea în timp, așa cum ea mi-a dat ce a avut mai bun. Tavanul ce se scorojea și podeaua care scârțâia la fiecare pas. Crăpătura din geam era a amândurora. Și a celorlalți care locuiseră acolo înaintea mea. Am plecat. Pentru totdeauna. Și am respirat din nou.