Mă revolt / Super puterea

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Am citit zeci de cărți la viața mea, iar toate încep cu "mă numesc tralala, am atâția ani și îmi place șalala". De aceea, încep și eu așa. Mă numesc Sabina, am 17 ani și îmi place să ascult muzică în fiecare zi pentru că mă trimite într-un univers paralel. Nu întrebați!


Știți momentele acelea când două persoane se ceartă fiindcă fiecare vrea să mute mobila într-un anumit fel și nu ajung la un consens, iar tu pici la mijloc? Eu am trecut, trec și voi trece prin asta în fiecare primăvară și toamnă. Mama și mamaia nu cad vreodată de acord în legătură cu modul în care să mute mobila atunci când facem curățenie generală. Așa începe confruntarea. Iar eu sunt, bineînțeles, arbitrul.

De data asta, mama vrea să mute șifonierul lângă ușă. Mamaia ripostează imediat și spune că șifonierul e prea greu de mutat și că, dacă îl mutăm, nu mai respiră peretele. Ei, și uite așa începe al Treilea Război Mondial. De partea Aliaților - mama. De partea Axei - mamaia. Niciuna nu se lasă cu una cu două. Dar atunci când văd că trec minutele și nu se hotărăsc, încep să mă întreb, mai în glumă, mai în serios - "Cu ce am greșit, Doamne, de am așa familie?".

Când încep să țipe, explodez. Le spun părerea mea. Dulapul trebuie să stea lângă ușă. Le ajut eu să îl mute, ca să ne asigurăm că nu se strică. Toată lumea e mulțumită. Și, așa, trăim fericiți... până la următoarea mutare.



Privesc atât de pierdută apusul încât, dacă ar apărea un demon în spatele meu, nu i-aș simți prezența. În urmă cu doi ani, a avut loc un cutremur cu o magnitudine de 7,3 pe scara Richter care a făcut câteva ravagii, dar care, totodată, a lăsat ceva în urma lui. În centrul orașului, a apărut o crăpătură în pământ, de unde au ieșit zeci de demoni. În tot acest timp, au răpit și rănit mii de suflete și nimeni nu a găsit o metodă prin care să-i trimită de unde au venit. Pe timpul zilei, nu vânează pentru că lumina soarelui îi slăbește, dar, dacă ieși noaptea pe stradă fără să ai vreo armă la tine, nu mai prinzi răsăritul. Cele mai eficiente arme împotriva lor sunt gloanțele de fier, sarea și apa sfințită. Fiecare casă sau clădire are sare la uși și ferestre. De când au apărut, nu există zi în care mama să nu îmi reamintească să vin direct acasă după școală. Nu vrea să pățesc ceva. Dar, ca de obicei, nu o ascult și mă refugiez în locul pe care îl numesc "acasă". De când tatăl meu ne-a părăsit pe mine și pe mama, cabana de la munte, pe care o numeam "acasă", s-a transformat în locul unde mă regăsesc pe mine. Aici pot fi eu, fata căreia îi plac cărțile siropoase, despre paranormal sau ficțiune, animalele și dulciurile, nu fata care se afișează în lume cu un zâmbet fals și cu o mască diferită pentru fiecare om.

Este deja ora 8 seara. Dacă nu ajung înainte de ora 10, mama îmi confiscă telefonul. Ies pe ușa cabanei și o stare de neliniște mă cuprinde. Aud foșnetul pădurii și urletul lupilor în depărtare. Mă simt urmărită, așa că măresc pasul. Senzația a doi ochi care îmi străbat corpul mă urmărește până în apropierea casei mele, iar eu iau cea mai proastă decizie și mă uit în spatele meu. Sub stâlpul de iluminat stradal, văd o siluetă de om cu cei mai negri ochi văzuți vreodată. Din cauza neatenției mele, calc strâmb și cad. Persoana de sub stâlp rânjește sadic la mine și îmi dau seama imediat că nu este un om, ci un demon. Demonul a început să înainteze spre mine, dar nu a apucat să ajungă prea aproape, deoarece o lumină puternică a apărut, iar acesta s-a dezintegrat. Nu-mi vine să cred ce tocmai se întâmplă. În locul luminii, se materializează o femeie cu fața albă, care poartă o năframă. Se apropie de mine și îmi întinde mâna ca să mă ridic.

Când îi ating mâna, simt un curent care îmi trece prin tot corpul. Îmi prinde capul în mâini și îmi spune:
- Atât timp cât crezi în mine, vei face lumină! Am simțit cum pleoapele îmi devin grele și, după aceea, totul a devenit negru.

E dimineață. Deschid ochii și observ că sunt în camera mea. Cum am ajuns aici? Mă uit la ceas. E ora 8 dimineața. Am întârziat la școală! Mă dau jos din pat și realizez că este sâmbătă. Ce fraieră sunt! Mă duc în baie ca să îmi dau cu apă rece pe față și observ in oglindă că am un semn între sprâncene. Un fulger mic alb. Mă uit confuză la el și mă gândesc dacă nu are legătură cu femeia din seara trecută. Mi-a spus că voi face lumină. Oare la ce se referea? Trebuie să văd dacă mama bănuiește ceva. Ies din cameră și merg spre bucătărie. Observ că afară plouă. O văd pe mama vorbind la telefon în timp ce își prepară cafeaua. Înseamnă că femeia-înger m-a adus acasă și mama nu bănuiește nimic. Îmi iau un pahar cu suc de portocale și mă îndrept spre sufragerie ca să mă uit la un episod din Supernatural, dar mama mă oprește cerându-mi să merg până la magazin să cumpăr lapte pentru clătite. Ies pe ușa casei, iar o senzație de neliniște mă cuprinde iar. Sper să nu dau peste vreun demon. O iau la fugă ca să fentez ploaia. Ajung la magazin, iau laptele și merg spre casă ca să-l plătesc. Lângă raionul cu băuturi, dau din greșeală peste un bărbat, iar acesta scăpa din mână o sticlă de whisky pe jos și se sparge. Acesta își ridică capul, iar ochii lui negri ca tăciunele mă sfredelesc cu privirea. Demon. Nu apuc să fac niciun pas. Mă împinge în perete și mă imobilizează. Citesc în ochii lui dorința de a deveni stăpânul sufletului meu. Încerc să mă eliberez, dar îmi prinde părul în pumn, iar cu cealaltă mână îmi strânge gâtul. Încerc să îi dau o palmă, iar din mâna mea ies mici firișoare de lumină. Când acestea se lovesc de obrazul lui, pielea începe să îi ardă. Se dă câțiva pași în spate, eliberându-mă. Picioarele îmi cedează. Iau o gură mare de aer, fixându-l cu privirea. Îl văd zvârcolindu-se de durere. Semnul strălucește. În colțul ochiului, văd cum demonul se îndreaptă spre mine încercând să mă atace, dar eu ridic mâna și mă gândesc la ce aș vrea să se întâmple cu acesta. Mâna mea eliberează un glob de lumină ce se lovește de demon și dispare. Mă uit în jur confuză și nu-mi dau seama ce tocmai s-a întâmplat. Am omorât un demon. Cum este posibil? Privirea mea rămâne ațintită asupra ușii de la frigiderul cu lactate. Ochii mei sunt albi și transmit putere! La asta s-a referit femeia în alb. Lumina. Da! Asta e super puterea mea.

Mă ridic în picioare, iau laptele ca mama să nu bănuiască nimic și pornesc spre casă, cu gândul de a descoperi mai multe despre puterea mea. Când ajung acasă, mama mă întrebă de ce am întârziat așa mult și de ce sunt așa tulburată. Îi spun că nu am nimic și fug în camera mea ca să caut prin cărți orice lucru m-ar putea ajuta să aflu ce se întâmplă cu mine. Am răsfoit toate cărțile despre paranormal, de ficțiune și SF și n-am găsit absolut nimic. Este deja ora 22 și se aud numai crengile copacului care se lovesc de geamul meu. Mă culc. Nu durează mult și ajung în lumea viselor. Mă trezesc speriată din cauza femeii-înger care mi s-a arătat în vis. Mi-a spus să am mare grijă de puterea pe care mi-a dat-o. Pot manipula lumina, cea mai puternică armă contra demonilor. Aceasta vine din adâncul sufletului meu. Doar eu pot scoate orașul de sub asediul întunericului. Așa că nu e timp de lenevit.

Mă ridic buimacă din pat și mă îndrept spre baie, însă un sunet ce se aude de la geam mă oprește. Mă uit în direcția sunetului și văd două perechi de ochi negri ce mă privesc cu ură. Mă uit să văd dacă mai este sare la geam, dar locul este curat. Se pare că vântul de aseară a măturat linia de sare. Ce mai noroc pe mine. Deodată, apar cioburi la picioarele mele. Sunt apucată de gât și azvârlită în partea cealaltă a camerei. Camera se învârte cu mine, însă nu mă dau bătută. Arunc cu o săgeată de lumină în primul demon, iar acesta se face scrum sub privirea mea terifiată. Super puterea mea intră în joc. Nu am timp să îmi revin. Celălalt demon mă lovește cu pumnul în maxilar, trimițându-mă pe podea. Mă apucă de gleznă și mă trage spre scări. O văd pe mama că se îndreaptă spre mine speriată, dar îi fac semn să se ascundă. Asta este lupta mea! Simt mai mulți ochi privindu-mă cu foame. Din umbră, apar mai mulți demoni. Se pare că micul demon din magazin avea prieteni. Mă uit în jur și îmi dau seama că sunt înconjurată. Nu am scăpare. Închid ochii și îmi aduc aminte de vorbele îngerului. Trebuie să cred în ea și în ceea ce pot face. Trebuie să îmi fac un plan, iar acesta este să îi aduc pe toți laolaltă. Deschid ochii, iar aceștia devin albi. Lupta a început. Primul demon încercă să mă atace cu ghearele, dar îl blochez cu ajutorul unui scut de lumină. Pe ceilalți îi azvârl cu o explozie de lumină. Nu aștept să văd ce s-a întâmplat cu ei, ci o iau la fugă spre centrul orașului. Sunt urmărită de zeci sau poate chiar de sute de demoni, iar lucrul acesta mă încântă. Sper să funcționeze planul. Mă opresc lângă crăpătura de unde au venit aceste creaturi ale răului și mă întorc cu fața spre ei. M-au înconjurat. Închid ochii și parcă timpul s-a oprit în loc. Retrăiesc fiecare aniversare, primul dinte căzut, prima zi de școală, ziua când mi-am făcut primul piercing, de parcă ar fi fost ieri. O fac pentru omenire. Ridic mâinile în față și creez o minge uriașă de lumină pe care o înalț spre cer. Pot vedea în ochii lor frică, iar acest lucru îmi aduce zâmbet pe față. Cu un singur pocnet din degete, aceasta explodează, iar lumina sa acoperă întreg orașul. Crăpătura din pământ s-a închis. Lupta m-a sleit de puteri și mă așez încet pe pământ gândindu-mă la îngerul meu păzitor, iar pleoapele mi se închid.

A doua zi, mă trezesc în patul meu cald și observ că mâna mea dreapta e sub căușul mâinilor mamei mele. Încerc să o retrag fără să o trezesc, dar nu reușesc. Când își ridică privirea, ochii i se încețoșează și mă îmbrățișează, spunându-mi că este tare mândră de mine. Dacă ar fi să renunț la puterea mea, aș face-o doar pentru ea. Ea este totul pentru mine.

Totul a revenit la normal. Nimeni nu știe unde au dispărut demonii, dar ei cred că a fost mâna lui Dumnezeu. Săptămâna aceasta nu m-am dus la școală, ci mi-am petrecut timpul la bibliotecă, citind copiilor povești despre eroi. Zâmbetele lor mi-au umplut inima de fericire și mi-au dat un nou scop de viață, acela de a aduce liniște în sufletele oamenilor. De fiecare dată când mă întorc acasă, mama mă așteaptă cu brațele deschise. Mă simt fericită!