Intro
În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.
Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Sonia Alexia Popescu (17 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte și-o minciună
Sunt Sonia și am 17 ani. Țin mult la prietenii mei, dar dacă vreunul dintre ei mă minte, se încheie orice relație dintre noi. În timpul liber, îmi place să fac sport și să mă uit la seriale, serialul meu preferat fiind The Vampire Diaries. Sper că ați auzit de el dacă nu vreți să zburați pe geam. În viitor, vreau să dau admitere la Politehnică și să îmi găsesc o meserie în domeniul IT. Mă simt obligată, având în vedere că toată familia mea a făcut asta.
Eu în situația asta
Totul a început într-o zi normală de școală. Eram clasa a 6-a. La sfârșitul orelor, în timp ce voiam să plec spre casă, un profesor m-a oprit. Era profesorul de sport. M-a întrebat dacă aș vrea cumva să mă apuc de un sport, poate că de baschet. Mi-a sugerat să merg la un antrenament și să văd dacă mi-ar plăcea. Nu m-aș fi gândit niciodată cum mi-ar influența viața această alegere.
În perioada următoare, sala de baschet devenit a doua mea casă. Anii au trecut. Multă lume m-a îndemnat să renunț, spunând că nu o să ajung nicăieri cu asta, că nu mă va ajuta în viață, că ar trebui să mă concentrez strict pe școală. Însă îmi plăcea atât de mult ceea ce făceam încât refuzam să îi ascult. În mintea mea, eram doar eu și mingea, într-o sală. Ca în parcursul oricărui sportiv, au existat momente în care simțeam că ar fi trebuit să renunț, că nu sunt destul de bună, dar am avut încredere în mine și am trecut peste orice gând negativ.
După câțiva ani, am ajuns o jucătoare destul de bună pentru vârsta mea. Multe echipe au vrut să mă aibă, eram pe punctul de a ajunge în lotul național. Visul meu era să ajung o jucătoare profesionistă, să îmi fac un viitor din asta. Mereu găseam soluții să ajung la antrenamente. Oboseala nu mai conta, tot ce făceam era să merg la școală și să joc baschet. Ca orice sportiv, am avut accidentări, dar asta nu m-a oprit. Chiar dacă nu puteam să joc, făceam recuperare pentru a mă însănătoși cât mai repede. Era singurul lucru pentru care reușeam să găsesc soluții mereu. Aveam constant idei, știam tot ce trebuie să fac.
Din păcate, aproape ca orice alt adolescent, am intrat într-un grup care nu mi-a făcut tocmai bine. Așa am ajuns să mă las de sport, decizie pe care o regret și o voi regreta mereu.
Super puterea
E dimineață. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 10. Vai, am întârziat la școală! Mă dau jos din pat și realizez că pot să zbor. Da! Asta e super puterea mea. Totuși, oare nu ar fi fost mai bine dacă eram în continuare un copil normal? Nu. Asta este o oportunitate!
Pornesc spre școală cu gândul să le spun prietenilor mei noua veste. Tot drumul, mă gândesc la cum aș putea să îmi folosesc puterea. Aș putea salva lumea sau lumii îi va fi frică de mine? Dacă m-ar considera o ființă ciudată? Parcă aud - "Feriți-vă de ea!". Vai!
Apoi, deodată, se aude ceva. La câteva străzi distanță, s-a petrecut un accident teribil. Cum aș putea ajunge acolo mai repede? Îmi voi folosi puterea pentru a vedea în ce stare se află cei care s-au aflat în acele mașini.
Super puterea mea intră în acțiune. Mă uit în jur și îmi dau seama că există persoane rănite destul de grav, așa că îmi iau zborul către cel mai apropiat spital, salvându-le viața. Toată lumea îmi mulțumește și ajung "vedeta" orașului.
După ziua asta, după acest eveniment, dacă ar fi să renunț la super puterea mea, aș renunța doar pentru scăpa de responsabilitatea constantă de a salva oamenii și pentru a avea, în continuare, o viață normală.
Ajung înapoi acasă. Mă simt diferit. După ce cad pe gânduri pentru câteva momente, realizez că, pentru prima oară în viață, chiar am fost "eroul din povești".