Text scurt cu titlu la final

Iar e aici. O simt. Nu, nu știu să spun ce este. Simt doar că mă urmărește. Încerc să scap de ea. Mă scutur ca și cum aș avea praf pe mine. De fapt, praful îmi iese din ochi. Mă înțeapă și mă mănâncă tot corpul. Îmi vine să mă scarpin. Până la sânge. Să rup de pe mine fâșii de carne care se lasă macerate de tot ce nu cunosc. Mă păcălește. Mi se bagă pe sub piele și îmi șoptește-n vene că e normal. Că nu am de ce să mă tem. O simt teritorială. Colonizatoare. Nu se lasă până nu mai cucerește un centimetru din cine am fost cândva. Nu mai am memorie. Nu mă țin minte înainte de ea. Poate că așa am fost dintotdeauna. Și nu m-am vrut altfel. Eric Burdon îmi spune să fug. Run for your life. Să mă salvez. Nu văd pericolul. Cu toate astea, încep să fug. Aud pași. Alergăm în același ritm. Dacă încetinesc, încetinește și ea. Dacă accelerez, simt că îmi suflă în ceafă. Mi-a devenit atât de familiară, încât suntem una și aceeași. Știi cântecul? Să îl asculți!

Mă aud foarte rar. Asta pentru că mereu bâzâie ceva. În urechea dreaptă. După o vreme, se mută în creier. Acolo s-a și întâmplat. Un scurtcircuit. A pocnit. Scânteile nu sunt diamantele din cerul în care Lucy vrea să fie. O iau razna. Mă scarpin și mai tare. Jimi Hendrix se aude de la etajul doi. Purple Haze. Vecinii mei sunt fani. E unul, dar eu cred că nu vrea să mi-l arate și pe celălalt. Pielea mi s-a înroșit deja. Dacă o țin tot așa, în curând va curge sânge. Din brațul pe care l-am zgâriat de atâtea ori ca să plece. Să mă lase în pace. Să scap odată de ea. Tratamentul nu m-a ajutat. A diminuat volumul vocilor, dar nu le-a oprit. Au hibernat doar. De când am renunțat la pastile, se răzbună ca niște bacante. Pe toți din jurul meu. Prin mine. Mă mănâncă fața. Pun mâna și văd cu palma cum mușcă din ea. Are de unde. E un corn al abundenței. Încerc să o împiedic, dar e mai puternică decât mine. Îmi vâjâie capul și îmi țiuie urechile. Duc mâinile la timpane crezând că o pot opri. Mă înnebunește sunetul ascuțit de cretă și unghii trecute pe tablă. Hainele mi se electrizează. Cu cât încerc mai mult să o desprind de pe mine, cu atât se agață mai tare de fiecare dintre noi din mine. Locatare nesuferite pe care nu le mai pot da afară.

Simt că e aici. Iar e aici, deși am scos-o cu forcepsul din mine. Sau așa am crezut. Simt că a mai rămas ceva. Și crește de câte ori mă mișc. Aș vrea să fiu imobilă. Mă uit în oglindă și nu îmi mai recunosc nicio mișcare. Face exact ce fac și eu. Mă enervează la culme lipsa ei de personalitate. Mă copiază. Mă irită. Pielea mi s-a iritat de la atâta scărpinat. Nu-mi dau niciun răgaz. Vorbesc întru-una. Moară stricată ce sunt. Nu aștept să-mi răspundă. Sunt a one woman show pe mai multe voci care mă acoperă. O Carmina Burana căreia i se rupe de ce vreau eu. Ce vreau? Mai știu? Da. Să se oprească, Să tacă. Să mă lase să mă odihnesc. Când dorm mi se culcă-n creier. Se face covrig ca o pisică. Când se trezește, dă petreceri acolo. În lobii frontali. Petreceri rave. L-aș prefer pe cele cu lăutari. Hai, mama! Hai, dă cu biciu-n mine. Sigur că da. Nu poate dansa de una singură. Are nevoie de companie. Își mai cheamă vreo două prietene. Așa crede ea. Că îi sunt prietene. Nici măcar nu o suportă. Cântă. Când jos, când sus. Râd zgomotos. Țin ritmul. Niciuna nu falsează. Se opresc și o iau de la început. Repetă. Repetez, dit le maître. Se divizează. Celular și fonic. Acustica e bună, iar vocile sunt din ce în ce mai clare. Și mai multe. Mult prea multe. Cine a inventat cântatul pe voci, nu s-a gândit decât la corul gregorian. Hai, să vină acum. Să le dirijeze, să văd dacă mai poate.

Pianissimo. Piano. Moderato Cantabile. Piano forte. Un adagio și la final, un recviem.

Anxietate