13.02.2023
De mică am învățat să iubesc teatrul. Asta mi se trage de la bunica mea paternă. Ea adora teatrul și de când am crescut suficient cât să am răbdare și să stau cuminte pe scaun fără să mă foiesc și să pun întrebări cu voce tare, mă lua cu ea la spectacole la Teatrul Maria Filotti de la Brăila. Orașul meu natal.

Bunica se îmbrăca mereu cu rochii de mătase și asociez de atunci foșnetul și răcoarea mătăsii cu teatrul. Mătase și catifea roșie și moale, care îmbracă scaunele pentru spectatori.

La primul spectacol la care am fost împreună, cortina m-a impresionat așa de mult, încât mi-a părut rău când s-a ridicat. Aș mai fi stat să o privesc în tăcere, fascinată și intimidată de soarele și luna care se îngemănau în mijlocul ei, de apele stilizate ale Dunării și de culorile Bărăganului, brodate în unde de catifea și fir auriu.

Cortina, catifeaua, rochia de mătase foșnitoare, bucuria bunică-mii mi-au creat în timp sentimentul că teatrul este un loc unde te simți sigur și fericit.

În Cluj, la Reactor, în spațiul de creație și experiment care de opt ani face teatru independent, curajos și dârz, rezistând în moduri aproape miraculoase, nu există cortină, scaune îmbrăcate în catifea și nici mătase foșnitoare. Există doar o sală în care intri direct din curte și unde actorii te așteaptă în locul desemnat ca scenă, făcând ultimele pregătiri.


Ca spectator, ești liber să arunci o privire, să vezi măruntaiele jocului, încercând să intuiești ce urmează să se întâmple.

În timpul spectacolului, tot ei, actorii, manevrează lumini, sunete și decoruri, iar asta mă face să mă simt ca în copilărie. E ca o joacă. Ziceam că acum tu ești un zmeu, iar eu o prințesă. Ziceam că aici este un castel, iar eu locuiesc în turnul cel mai înalt. Ziceam că. E ca o joacă, aparent. Dar joaca asta de-a teatrul e făcută foarte serios și sincer. Mă emoționează de fiecare dată să-i văd pe acești tineri actori dispuși să se dezvăluie în fața celor care vin să-i privească. E un act de încredere și încerc de fiecare dată să fiu la înălțimea lui, să-l merit cu adevărat. Ca un spațiu de siguranță în care să respiri în voie. Măcar un pic. Măcar câteva ore. Ca să poți înfrunta apoi cu mai mult curaj lumea bănuitoare, agitată și nervoasă în mijlocul căreia trăim.

La Reactor există și o curte mică și împodobită discret cu ghirlande de lumini. Întotdeauna încerc să ajung mai devreme la spectacol, ca să mă pot bucura și de ea un pic. De muzica din fundal, mereu pe gustul meu, de ceilalți spectatori, de așteptarea voioasă și senină.

De fiecare dată mă gândesc că tinerii ăștia curajoși ar avea nevoie de o sală mai mare, pentru ca mai multă lume să vină și să se bucure de spectacolele lor. Apoi mă răzgândesc și-mi spun că mai mare și mai mult ar însemna pierderea acestei complicități între actori și spectatori, joaca și sinceritatea probabil ar fi și ele pierdute sau diluate. Fără cortină, scaune de catifea, mătase foșnitoare, dar cu aceeași bucurie și cu același sentiment că ești pe mâini bune, în siguranță. Sau cu o cortină pe care trebuie să ți-o imaginezi.

Încerc să inventariez acum acele locuri din oraș în care mă simt neconstrânsă și senină. Și adaug pe lista mea ad-hoc, pe lângă spațiul de la Reactor, cinematograful Arta. Închis ani mulți pentru renovare (o absență pe care am resimțit-o constant) a redevenit unul din locurile mele preferate din Cluj.

Îmi place sala mică și albastră, îmi place foaierul care acum a devenit cafenea, îmi place că de când s-a redeschis poți bea un vin în pahare de sticlă, înalte, cu picior. Îmi place că nu miroase a popcorn, mă simt confortabil atunci când îi văd și pe ceilalți spectatori intrând la proiecție cu pahare elegante, nu cu meschine recipiente de plastic. Mă uit la film și sorb câte o înghițitură de vin, atentă să îmi ajungă până la final. Mi se pare tot o dovadă de încredere să ți se dea pe mână un pahar fragil de care să ai grijă, pe care îl restitui la ieșire, nu-l spargi și nu-l arunci pe jos, la întâmplare.

Mai adaug un loc pe lista mea de spații confortabile: o cafenea de cartier, pe care am descoperit-o doar la începutul acestui an. Un loc discret și retras, cu doar patru scaune așezate în vitrină. De când am diminețile libere mi-am făcut obiceiul să-mi beau a doua cafea acolo de câteva ori pe săptămână. Doamna de la bar mă cunoaște deja, începe să-mi pregătească cafeaua de cum vede că intru, schimbăm câteva vorbe și mă lasă să-mi văd de ale mele. Scriu în agendă, citesc sau doar mă uit la trecători. Îmi place ritmul încetinit al cartierului de dimineață. Lume nu prea multă la cumpărături, care intră agale din magazin în magazin. O să dispară calmul pe la amiază, atunci când ies copiii de la școală și de la grădiniță. Dar deocamdată e liniște, cafeaua bună, muzica discretă în fundal.

Spații ale încrederii. Cred că așa îmi place să le numesc. În care viața urbană devine respirabilă, posibilă, agreabilă chiar.

0 comentarii

Publicitate

Sus