- Abdulah, îmi răspunde cu un zâmbet larg.
- De unde ești?
- Din Afganistan.
Am încetat să mai respir pentru câteva momente. Lui i s-au umezit ochii. Tânăr, cu o piele smeadă și o dantură perfectă, Abdulah se mișcă de parcă nu ar vrea să deranjeze. Să nu i se simtă prezența. Mâna care poartă verigheta are un semn. O urmă de țigară stinsă pe piele. Aproape vindecată. Dacă se mai poate vindeca vreodată. De șapte luni este în Cipru și speră. I se citește în toți porii. Doar el știe ce mai așteaptă de la viață. Pe Dorin, din Snagov, l-am întâlnit în ziua în care m-am cazat. Are un frate plecat în Anglia și o soră care a rămas acasă, lângă părinți. De la soră are un nepot, care îi alină mamei dorul de copii. Nestins. A plecat acum șase ani din țară. Nu se mai descurca. Îi era greu. Oricât ar fi muncit. Acum câștigă bine. Prietena lui e cu el. Vorbește cu căldură despre Abdulah. Sunt colegi. Se bucură pentru el. Îmi spune că a fugit dintre bombe. Face o pauză, apoi mai adaugă un "vai de capul lui" care îl repoziționează pe o scară mai înaltă în ierarhia norocului.
- Vin, doamnă, din toate părțile. Greu își găsesc de lucru. Mi-e milă de ei. Pentru că nu sunt din Europa. Statul le dă un ajutor de 350 de euro. Cum să trăiești cu banii ăștia? Sunt și mulți oameni de culoare. Numai ei știu cum e să fugi din calea războiului.
Îl urmăresc cu atenție. Are smerenia omului care la rândul său a fost primit de altă țară. Culmea, la fel de încercată de-a lungul istoriei ca oamenii care își caută acum rostul departe de matcă. Poate de asta știe să îi și primească. Îl întreb cum sunt localnicii.
- Buni, îmi răspunde, dar reci, dacă ajungi să îi cunoști.
Fără să vreau mă uit la terenul arid care mă înconjoară. O simbioză între texturile umane și cele geologice. Afrodita ar fi putut să facă mai multe pentru ei. Doar așa, din considerație, că s-a născut aici. Dar nu, ea pornea războaie sau fugea la tăticu să se plângă, când ceva nu îi convenea. Dacă mă gândesc bine, cred că e zeița care m-a enervat cel mai mult din mitologia greacă. Hera mi se părea o scorpie, iar Afrodita o sclifosită și o mâțâită. Atena era preferata mea. Dintr-o bucată și justițiară.
În fiecare dimineață mă trezesc la șase fix. Îmi pun ceasul să sune cu o seară înainte. La șase și treizeci de minute ies să alerg. E liniște. Marea e blândă. Plaja e pustie. Poate pentru că e prea devreme. Sau pentru că e februarie. Întotdeauna mi-am dorit să ajung la mare iarna. Să îi văd zbuciumul. Am o fotografie cu tata, de când a fost într-o delegație la mare iarna. Are șubă și căciulă împletită de mama, trasă bine pe urechi. În spatele lui se văd valurile mari amuțite din momentul în care s-a declanșat blițul aparatului de fotografiat. Țin minte cum îmi spunea cât de spectaculoasă poate fi marea iarna. Am mai ajuns o dată. În 2009, la Atlantic. Dar atunci a fost pentru el. Murise doar de câteva luni. Acum simt că e pentru mine. Cadou de ziua mea. Ca să mă îmbogățesc, din locuri și oameni ce îmi ies în cale. Pe un chei văd doi pescari care ajung înaintea mea la pescuit. Marea e blândă. Nu are nimic din agitația pe care mă așteptam să o recunosc în ea. Ceva din atmosfera locului mă face să mă gândesc la Cehov, dar nu la cel jucat și regizat în fel și chip. Mă întorc în cameră și recitesc Doamna cu cățelul. Caut să văd dacă s-a pus în scenă această nuvelă căreia mi se pare că nu i se acordă suficientă atenție. Găsesc o operă și o ecranizare din 1960, în regia lui Iosif Kheifits. Gândul îmi zboară la cântecul lui Billy Paul. Me and Mrs Jones. Și ei au o relație la fel de complicată, dar nu vom ști niciodată dacă vor avea curajul Annei Sergheevna și al lui Dmitri Dmitrici Gurov.
Dorin trece pe lângă mine. Mai cer un prosecco. E dimineață, dar azi e duminică. Biserica e înconjurată de baruri. Iisus era un om de lume. Îi plăcea viața. Și mai cred că și râdea. De câte ori intru în biserică e slujbă. Aleg să am un început de zi în stil italienesc. Espresso și prosecco. Îi spun că scriu un text și îi cer permisiunea să îl includ și pe el, să scriu despre ce mi-a povestit.
- Liniștită. Îl voi căuta. Întrebați-mă.
Lumea începe să se adune pe terasă. Sunt mulți englezi. În continuare vin ca acasă. Își comandă cartofi prăjiți și pește. Fish and chips și bere pentru ei. Pizza pentru copii. Porțiile sunt mari. Aperitivele bogate. Porțiile așa-zise mici sunt suficiente pentru două persoane. Nota se aduce cu bucăți de prăjitură frumos tăiată. Din partea casei. În stânga mea stă un cuplu de nemți. Se bucură de prezența celuilalt. Vorbesc mult și se ascultă. Sunt frumoși. Încă se iubesc. Se apropie de a doua jumătate a lui cincizeci. Sunt chic. Fac facetime cu fiica lor pe care o alintă Schatz. Sunt cinsprezece grade. Îmi e bine. Unul dintre chelneri iese și aruncă alune vrăbiilor care se adună strategic știind că vor pleca sătule. Luna asta împlinesc patruzeci și patru de ani. Sunt recunoscătoare. Am și de ce. Sunt sănătoasă și mult mai blândă cu mine. Am învățat în timp.
Mă gândesc să termin textul și să mă întind pe un șezlong, pe malul mării. La soare. Azi poate am curaj să intru cu picioarele în apă. Ar fi păcat să nu o fac. Îi voi trimite textul lui Răzvan care știe atât de bine să încurajeze oamenii să scrie. Are o delicatețe dezarmantă. Îl admir pentru ce face cu LiterNet-ul deschis tuturor. Nu i-am spus-o niciodată. Va afla când va citi textul pentru corectura finală. Am ajuns să îl cunosc printr-un prieten, căruia i-am făcut voice over la un spectacol pe care acum îl joacă împreună cu Irina Margareta Nistor. Colibri e spectacolul. Daniel, prietenul. L-am întâlnit într-o perioadă când speram că vom reuși să redeschidem un cinematograf în Câmpulung Moldovenesc. Făceam parte din echipa unui festival de film. Câmpulung Film Fest. Am ieșit din echipă în 2019. După patru ani. Cu un gust amar că nu am reușit ce ne propusesem.
Termin al doilea pahar de prosecco și mă țin de cuvânt. Față de mine și față de text. Pun punct imediat ce mai pâsâi vreo două pisici care stau tolănite la soare și se întorc leneș înspre mine.
Aici, pisicile sunt grase și stau la mângâiat.