Aveam dintr-o dată foarte mult timp să observ ghivecele de flori și grădinițele cochete dintre blocuri, măcăleandrii care cântau înflăcărați și nepăsători la disconfortul oamenilor, trovanții pictați sub formă de ciupercuțe roșii, pisica cu blană albă și ochi verzi care își făcuse culcuș nu departe de garajul meu.
Atunci am văzut și tufa asta mică de crucea voinicului. O specie endemică, pe care o întâlnisem doar în pădure, în timpul excursiilor aproape săptămânale prin Făget. Pe vremea când Făgetul mai era pădure, și nu o aglomerare informă și inestetică de căsoaie și garduri.
Așa de mult m-am mirat să o descopăr în cartierul meu și m-am întrebat dacă un excursionist o adusese din pădure și o replantase acolo sau, într-o variantă care-mi era mai pe plac, dacă nu cumva supraviețuise lucrărilor de construcție din anii '80, atunci când fusese construit cartierul în care locuiesc, defrișând o porțiune mare de pădure. Mă mulțumește să-mi imaginez că floricica asta firavă a supraviețuit buldozerelor și macaralelor și că înflorește curajoasă în fiecare primăvară.
Crește într-un singur loc din cartier, la intrarea într-o scară de bloc. Spun asta pentru că am căutat atent și-n alte părți, ca să văd dacă-mi pot susține teoria rezistenței prin șantiere și amenajări teritoriale.
Mi-a ieșit în cale și anul trecut, pe 24 februarie, pe când încercam să fac loc în mintea și în viața mea acestui cuvânt fantomă, ieșit din păienjenișul trecutului: război.
Și atunci a fost ca o flăcăruie mică, dar hotărâtă, un semn că viața continuă uneori în moduri neașteptate. Părea așa de neînsemnată, dar mie îmi aducea atâta speranță și bucurie și consolare.
A înflorit din nou în același loc și anul acesta. Și iar mi-a venit în ajutor. La capătul unei săptămâni obositoare, cu liste lungi scrise în agenda de pe birou și din telefon, cu interviuri, întâlniri, discuții, mă tot gândeam că n-am nici o idee despre ce aș putea scrie în Marafeturile acestea de luni de la LiterNet. Și iar am dat cu ochii de ea, mica flăcăruie albastră, care îmi dă senzația că purtăm un dialog, și care mi-a sugerat că aș putea scrie despre ea.
Despre ea, dar și despre noua mea vecină, pe care prima dată am întâlnit-o la finalul verii. E tânără, frumoasă, înaltă, cu o piele albă, fără cusur și cu niște ochi albaștri, ca florile de crucea voinicului. Are o fetiță de vreo 3 ani, frumoasă și ea și rușinoasă, ascunzându-se în spatele mamei de câte ori se apropie cineva de ele.
La început, femeia asta tânără și nou venită în bloc mă saluta timid și în tăcere, dând ușor din cap și zâmbind. Acum a căpătat curaj și rostește tare și respectuos: "Bună ziua". Accentul ei m-a făcut să înțeleg că e ucraineancă.
N-am stat niciodată de vorbă. Ne salutăm doar și ne vedem de drum. Dar îmi rămâne în minte de fiecare dată zâmbetul ei. Mereu cald, dar amestecat cu teamă, ezitare și cu recunoștință. Cu o recunoștință care mă face de fiecare dată să mă simt inconfortabil. Pentru că n-am făcut nimic pentru ea și nu-i merit recunoștința. Pentru că după primele săptămâni de angoasă și panică din februarie anul trecut, mi-am continuat viața aproape la fel ca înainte. Am o casă în care mă simt confortabil și un job care-mi aduce mare satisfacție. Am o familie și prieteni pe care mă pot baza. Locuiesc într-un oraș care uneori mă scoate din sărite și pe care, la nervi, îl ameninț că o să-l părăsesc cu prima ocazie. Dar care mi-e acasă în multe feluri, prin care mă mișc cu dezinvoltură și în care nu mi-e frică.
Spre deosebire de mine, femeia asta frumoasă, cu ochi albaștri ca florile de crucea voinicului, trăiește într-un loc pe care nu îl cunoaște, printre oameni a căror limbă nu o înțelege dar pe care trebuie să o învețe rapid, departe de locul unde s-a născut și unde, probabil, i-au rămas familia și prietenii. Nu știe ce autobuz merge la gară, cum să fentezi traficul pe scurtătură și nici unde se găsește cea mai bună brânză de vaci.
Nu pot să nu mă întreb de fiecare dată când o văd ce-aș face dacă m-aș trezi peste noapte în situația ei. Cum aș îndura frica, neliniștea, incertitudinea pentru ce aduce luna viitoare, anul viitor.
În vreme ce vecina mea se întreabă în fiecare zi ce urmează să se întâmple cu viața ei, eu îmi văd netulburată de ale mele. Și trec multe zile în care nu mă gândesc deloc la războiul de lângă noi. E, probabil, firesc să mă protejez așa, dar mi se pare nedrept că vecina mea nu poate fi ca mine. Și mi se pare și mai nedrept că nu pot face nimic pentru ea. Că te obișnuiești cu răul și ajungi să nu-l mai bagi în seamă, de parcă nici n-ar exista.