Dimineața devreme

Mă trezesc înainte să sune ceasul. Deschid geamul fără să mai pornesc radioul. Au început înaintea mea. Mă primesc și pe mine. Fără să mă judece că am ratat deschiderea. Nu prea înțeleg despre ce vorbesc. Poate și pentru că am întârziat. Tac. Sunt atentă. Îmi manifest în gând recunoștința pentru că nu m-au exclus. E un grup. De asta sunt sigură, chiar dacă nu văd din cine e format. Nu știu cine sunt membrii. E suficient că îi aud. Unul dintre ei e mai vocal. Să fie oare doamnă? Îmi fac cafea cu grijă, să nu trântesc nimic prin casă. Asamblez elementele espressorului italienesc încercând să nu fac zgomot. Să nu tulbur pacea care, oricum, e șubredă. A plouat cu lăcomia peștilor banană peste ea. Consumerist. Îmi aleg din care cană să o beau. Din cea de porțelan, ușor ciobită. Mă bucur de un echilibru pe care îl găsesc dimineața devreme. O coaliție între păsări și câinii de la două străzi depărtare care într-o oră se va piti pe undeva. Ea, alianța. Într-un exercițiu de autoconservare. Pentru a mi se dărui și mâine. La aceeași oră. O armonie pe care o găsesc doar acum, pentru că mașinile nu urlă încă în disperarea de a ajunge la timp. Dacă ar fi după ele, ar sta bine mersi în fața caselor și s-ar uita zâmbind la oamenii care trec pe stradă. Fiecare în drumul lui. L-ar striga pe Mil. Să vină la fereastră. Pentru șolduri și sâni. Mult prea frumoși pentru a nu fi văzuți.

Aștept să se mărească ziua. În câteva luni, pe vremea asta, îi voi putea face cu ochiul. El va apărea în ritmul lui. Așa cum nimic nu se întâmplă altfel. Eu voi sta la pândă. Să nu-l ratez. În fiecare zi va avea altă culoare. Face asta de ani de zile. Dinaintea mea. Și a timpurilor. E pedant. Cameleonic. Cred că are un designer personal care îi alege vestimentația în funcție de textura și cromatica zilei. Și a sufletelor pe care rar le întrebăm noi, aparținătorii, ce mai fac. E pus la patru ace chiar și atunci când iese să ducă doar gunoiul și nu stă prea mult. Mă întreb cum reușește. Poate pentru că e ordine în dressingul din partea stângă a cerului. Îmi imaginez că are pantofi cu talpă din nori. Avioanele zboară tot mai jos. Ce-i drept, și eu sunt trează de-a binelea după ce am terminat de băut cafeaua. Simțurile mi s-au acutizat. Bioritmic.

Nu îmi fac planuri și nici nu mă întreb cu ce să mă îmbrac. Numărul mașinilor a început să crească. Exponențial. Unele sunt furioase. Le simt după cum se schimbă vitezele. Între ele. Lumea e aceeași, chiar dacă treci de la treapta a patra la a cincea. Manual. Consumul e mai mic dacă îți iei o mașină cu șase viteze. Asta dacă ai timp să ieși din oraș. Și bani, să ți-o permiți. Aud copiii de la blocul vecin. Se urcă în mașinile părinților care vor căuta cu disperare un loc cât mai apropiat de școală sau grădiniță pentru a-i lăsa în siguranță. Șase ore. Opt, dacă au cu ce să plătească pentru semi sau afterschool. Vor trage ca să aibă. Vor extrage din timpul lor. Radical din viața împreună. Își vor vinde sufletul corporațiilor. Robert Johnson și l-a vândut și el. La crossroads. Demult nu mai e aici să le spună că se vor revedea după o zi de lucru în care vor uita. De ei. Nu vor cânta blues, dar vor face transfuzii. Tristețea are grupa zero. Se potrivește tuturor. La vânzare, tranzacția e favorabilă doar pentru o parte. Pentru că literele sunt din ce în ce mai mici în josul paginii pe care abia aștepți să o semnezi. Să scapi odată. Răbdarea nu e punctul nostru forte. Citim pe diagonală. Orice și pe oricine. Mașina de gunoi hurducă tomberoanele în care rămășițele zilelor trecute au moțăit nestingherite. Până azi. Aud mașina SMURD-ului. E secondată de a pompierilor. În fiecare dintre ele sunt oameni care merg să salveze oamenii care nu se mai pot salva. De ei înșiși. Pe cei de la salubrizare îi salut de fiecare dată când îi întâlnesc. Le mulțumesc verbalizând. Tare, ca să simtă că sunt importanți. Celorlalți, le mulțumesc în gând. În duet cu Aurelian. Andreescu.

Pe măsuța de lângă pat sunt cărțile prăfuite deja, pentru că nu mai apuc să le citesc. Acum văd încă o cană uitată de ieri lângă pixurile cu care scriu ca să nu uit. Mă apropii să văd ce am avut în ea. Tot cafea. Dacă aș fi spălat-o la timp, trandafirii de pe cana de azi s-ar fi simțit singuri. Așa, măcar au cu cine chicoti. Mă ridic să fac patul. Scutur plapuma și de pe masă zboară o hârtie mov pe care scrie "I inimă halva". O prietenă mi-a adus două bucăți când s-a întors din Israel. Inima palestinienilor și inima israelienilor bate la fel. Tocmai pentru că halvaua e atât de bună. Trebuie doar să vrem să auzim și gustul. Nebruiat de ficționalizare. Recent am văzut un documentar cu Edward Said. On Orientalism. Nu știm nimic de fapt. S-a întâmplat doar să ne naștem pe un continent a cărui mare cutumă a fost colonizarea.

Îmi spun ar trebui să mă pregătesc. Să ajung la școală la timp. Mașinile trec tot mai des. Sunt iritate și sonore. Din unele se aude muzica dată la maxim. Bașii se propagă în ferestre și ziduri. Pentru că nimeni nu ne mai învață cum se ne comportăm. Nu cu oamenii. Cu sunetele joase. Sunt indecisă. Nu știu cu ce să mă îmbrac. Nu am mai purtat de multă vreme ghetele verzi din piele întoarsă cu toc. Și șireturi. Ei bine, le voi lua azi. Complementar, îmi voi lua ciorapi albaștri și fusta plisată cu vinișoare de culori. O am de la bunica. Sunt haine la care nu vreau să renunț. Pentru că sunt impregnate cu viața celor care și-au încheiat socotelile cu lumea de aici. Când mi se face dor de ei, e suficient doar să le pun pe mine. Și sufletele sunt iar împreună. Deschid șifonierul. Văd paltonul cu cordon. Îmi calc bluza roșie cu guler mare, larg. Căzut. Caut printre bijuterii. Găsesc setul cu măștile de teatru. Două mi le agăț la urechi și una o pun pe inelar. Vine mult mai bine decât pe față. Mă dau cu Trussardi Jeans. Rimelul negru îmi arcuiește genele. Trec repede cu pensula cu perle peste pomeți și îmi caut ochelarii de soare. Arunc o eșarfă la gât. Leg cordonul fără să mai închei nasturii. Îmi iau mănușile și îmi zâmbesc. Ochii din oglindă râd. Îmi spun că va fi o zi bună. O umbră de ruj și dusă sunt.