De 8 martie am primit de la fiul meu un buchet de ghiocei și un link pe Spotify, spre o romanță ungurească: Nincs senki olyan szép, nincs senki olyan jó, // Nincs senki olyan mint az én anyám.[i]
O romanță pe care și bunicul lui patern i-o cânta mamei sale. Nu pe Spotify, ci prin viu grai. Nu doar de 8 martie, ci ori de câte ori dorea să o înveselească.
Este un cântec care spune că nimeni în lume nu-i mai bună și mai frumoasă ca mama mea.
Când am primit linkul, firește că m-am emoționat. Nu-i puțin lucru ca omul căruia i-ai dedicat aproape integral ultimii 16 ani și jumătate din viața ta să-ți spună, chiar și pe căi mijlocite de tehnologie, că ești cea mai bună și mai frumoasă din lume.
M-am bucurat și că am înțeles versurile, pentru că am învățat lăutărește limba maghiară, fără să-mi propun neapărat asta și ascultând-o în jurul meu zi de zi. Dacă discuția nu cârmește în sfere prea abstracte, înțeleg cam tot, deși nu mă încumet să vorbesc. Știu foarte multe cuvinte, dar le torn în propoziție de-a valma, spre marele amuzament al auditoriului.
În toamnă se împlinesc 10 ani de când mi-am înscris copilul la o școală maghiară, după alți trei ani de grădiniță tot în limba maghiară la Cluj.
Nu, nu m-a obligat familia să fac asta, a fost dorința mea, gândindu-mă că doar astfel copilul meu va putea să-și cunoască și să-și onoreze rădăcinile. Care sunt destul de ramificate.
Personal sunt foarte interesată de originile familiei mele și am presupus că și el va dori la un moment dat să investigheze de unde provine. Iar pentru ramura născută în Secuime, e mai bine să știe limba, ca să poată căuta prin arhive și documente fără să recurgă la ajutorul unui traducător. Cel puțin, astea mi-au fost gândurile inițiale.
Erau pe atunci multe lucruri pe care nu le știam și la care nu mă gândeam. Nu știam că bilingvismul nu comportă doar dificultăți de natură lingvistică. În teorie, citisem multe lucruri. În practică însă, totul era mai dificil. Pentru că nu exista un model sau o rețetă, ne-am adaptat din mers, am ajustat acolo unde am putut și am încercat să păstrăm echilibrul. Între două limbi și între două identități.
De multe ori m-am simțit ca un jongleur care a ridicat în aer mai multe mingi decât poate controla. Când o limbă o lua înainte, trebuia să intervenim, pentru ca și a doua să recupereze avansul. Apoi se întâmpla invers, cu limba pe care o credeam consolidată și care devenea pe neașteptate ezitantă, pierzând teren și având nevoie de întăriri. Cu confuzii și amestecuri, cu traduceri și adaptări, cu o identitate în continuă modelare, cu nedumeriri și nesiguranțe. Întrebarea "cine sunt eu" avea și are și acum un răspuns fluid, care se tot modifică și căpătă noi nuanțe.
A fost greu? Da, a fost! Însă aș lua-o din nou de la capăt dacă ar fi necesar, pentru că rezultatele pe care le-am obținut mă mulțumesc deplin. Asta și pentru că am întâlnit în acest drum al nostru oameni care ne-au înțeles, sprijinit și încurajat. Profesori și părinți ai altor copii care ne-au privit mereu cu simpatie și care s-au oferit să ne împrumute și să ne recomande cărți, s-au străduit să ne facă să ne simțim bine și integrați în comunitatea lor.
Sunt născută în Brăila, unde am trăit până la vârsta de 18 ani. Am venit la Cluj în 1992, după un examen de admitere la Facultatea de Litere. Am aflat la scurt timp de la cei cu care intram în contact (nu de la toți, din fericire) că sunt regățeancă, mitică, sudistă. Toate cu sens peiorativ. La început am fost șocată, îndurerată, înfuriată, mai ales pentru că lumea în mijlocul căreia crescusem nu considerase niciodată că limba maternă sau locul unde te-ai născut ar putea fi motiv de dispreț.
În orașul meu natal, copilărisem alături de evrei, greci, aromâni și lipoveni. Învățam de la fiecare cuvinte și obiceiuri și gustam mâncăruri speciale de sărbători. Acum Brăila nu mai e la fel de diversă etnic, din păcate și-a pierdut aerul vesel și pestriț, însă vechii brăileni cunosc și acceptă alteritatea cu mare naturalețe. Văd asta la rudele mele și la colegii de generație și de școală și e reconfortantă o astfel de atitudine.
Așa cum mă bucur să văd că fiul meu se simte acasă la Cluj, la Sovata, dar și pe malul Dunării, unde s-a bălăcit și a pescuit împreună cu verișoara lui, în timpul vacanțelor de vară.
Știe că e un pic secui, un pic vienez, un pic ardelean, un pic muntean și un pic dobrogean și face loc pentru toate în identitatea lui. Cunoaște romanțe ungurești, dar știe și versurile piesei pe care eu i-o cânt mamei mele de 8 martie: mulțumeesc, iubită mamăăăă! Imită perfect accentul repezit din Sud, dar și vorba domoală și cântată a secuilor.
Nu va urla niciodată cu ochi injectați de ură împotriva celor care vorbesc o altă limbă maternă, spunându-le să se care la ei acasă.
Mă tachinează spunându-mi "bre mamică" sau "édesanyám" (mămică în maghiară) și nu va cădea niciodată în plasa gândirii simpliste de tip "român bun - ungur rău", sau invers, "ungur bun, român rău". Așa cum, din păcate, auzim tot mai des, de la cei care manipulează cu bună știință aceste sensibilități și resentimente latente, ignorând, din ticăloșie sau prostie, ce consecințe catastrofale ar putea avea inclusiv pentru ei și pentru copiii lor un conflict interetnic.
O romanță pe care și bunicul lui patern i-o cânta mamei sale. Nu pe Spotify, ci prin viu grai. Nu doar de 8 martie, ci ori de câte ori dorea să o înveselească.
Este un cântec care spune că nimeni în lume nu-i mai bună și mai frumoasă ca mama mea.
Când am primit linkul, firește că m-am emoționat. Nu-i puțin lucru ca omul căruia i-ai dedicat aproape integral ultimii 16 ani și jumătate din viața ta să-ți spună, chiar și pe căi mijlocite de tehnologie, că ești cea mai bună și mai frumoasă din lume.
M-am bucurat și că am înțeles versurile, pentru că am învățat lăutărește limba maghiară, fără să-mi propun neapărat asta și ascultând-o în jurul meu zi de zi. Dacă discuția nu cârmește în sfere prea abstracte, înțeleg cam tot, deși nu mă încumet să vorbesc. Știu foarte multe cuvinte, dar le torn în propoziție de-a valma, spre marele amuzament al auditoriului.
În toamnă se împlinesc 10 ani de când mi-am înscris copilul la o școală maghiară, după alți trei ani de grădiniță tot în limba maghiară la Cluj.
Nu, nu m-a obligat familia să fac asta, a fost dorința mea, gândindu-mă că doar astfel copilul meu va putea să-și cunoască și să-și onoreze rădăcinile. Care sunt destul de ramificate.
Personal sunt foarte interesată de originile familiei mele și am presupus că și el va dori la un moment dat să investigheze de unde provine. Iar pentru ramura născută în Secuime, e mai bine să știe limba, ca să poată căuta prin arhive și documente fără să recurgă la ajutorul unui traducător. Cel puțin, astea mi-au fost gândurile inițiale.
Erau pe atunci multe lucruri pe care nu le știam și la care nu mă gândeam. Nu știam că bilingvismul nu comportă doar dificultăți de natură lingvistică. În teorie, citisem multe lucruri. În practică însă, totul era mai dificil. Pentru că nu exista un model sau o rețetă, ne-am adaptat din mers, am ajustat acolo unde am putut și am încercat să păstrăm echilibrul. Între două limbi și între două identități.
De multe ori m-am simțit ca un jongleur care a ridicat în aer mai multe mingi decât poate controla. Când o limbă o lua înainte, trebuia să intervenim, pentru ca și a doua să recupereze avansul. Apoi se întâmpla invers, cu limba pe care o credeam consolidată și care devenea pe neașteptate ezitantă, pierzând teren și având nevoie de întăriri. Cu confuzii și amestecuri, cu traduceri și adaptări, cu o identitate în continuă modelare, cu nedumeriri și nesiguranțe. Întrebarea "cine sunt eu" avea și are și acum un răspuns fluid, care se tot modifică și căpătă noi nuanțe.
A fost greu? Da, a fost! Însă aș lua-o din nou de la capăt dacă ar fi necesar, pentru că rezultatele pe care le-am obținut mă mulțumesc deplin. Asta și pentru că am întâlnit în acest drum al nostru oameni care ne-au înțeles, sprijinit și încurajat. Profesori și părinți ai altor copii care ne-au privit mereu cu simpatie și care s-au oferit să ne împrumute și să ne recomande cărți, s-au străduit să ne facă să ne simțim bine și integrați în comunitatea lor.
Sunt născută în Brăila, unde am trăit până la vârsta de 18 ani. Am venit la Cluj în 1992, după un examen de admitere la Facultatea de Litere. Am aflat la scurt timp de la cei cu care intram în contact (nu de la toți, din fericire) că sunt regățeancă, mitică, sudistă. Toate cu sens peiorativ. La început am fost șocată, îndurerată, înfuriată, mai ales pentru că lumea în mijlocul căreia crescusem nu considerase niciodată că limba maternă sau locul unde te-ai născut ar putea fi motiv de dispreț.
În orașul meu natal, copilărisem alături de evrei, greci, aromâni și lipoveni. Învățam de la fiecare cuvinte și obiceiuri și gustam mâncăruri speciale de sărbători. Acum Brăila nu mai e la fel de diversă etnic, din păcate și-a pierdut aerul vesel și pestriț, însă vechii brăileni cunosc și acceptă alteritatea cu mare naturalețe. Văd asta la rudele mele și la colegii de generație și de școală și e reconfortantă o astfel de atitudine.
Așa cum mă bucur să văd că fiul meu se simte acasă la Cluj, la Sovata, dar și pe malul Dunării, unde s-a bălăcit și a pescuit împreună cu verișoara lui, în timpul vacanțelor de vară.
Știe că e un pic secui, un pic vienez, un pic ardelean, un pic muntean și un pic dobrogean și face loc pentru toate în identitatea lui. Cunoaște romanțe ungurești, dar știe și versurile piesei pe care eu i-o cânt mamei mele de 8 martie: mulțumeesc, iubită mamăăăă! Imită perfect accentul repezit din Sud, dar și vorba domoală și cântată a secuilor.
Nu va urla niciodată cu ochi injectați de ură împotriva celor care vorbesc o altă limbă maternă, spunându-le să se care la ei acasă.
Mă tachinează spunându-mi "bre mamică" sau "édesanyám" (mămică în maghiară) și nu va cădea niciodată în plasa gândirii simpliste de tip "român bun - ungur rău", sau invers, "ungur bun, român rău". Așa cum, din păcate, auzim tot mai des, de la cei care manipulează cu bună știință aceste sensibilități și resentimente latente, ignorând, din ticăloșie sau prostie, ce consecințe catastrofale ar putea avea inclusiv pentru ei și pentru copiii lor un conflict interetnic.
[i] Nimeni nu-i așa frumoasă, nimeni nu-i așa bună // Nimeni nu-i ca mama mea.