Unde mai ducem copiii?

Unde mai ducem copiii și de ce? ar trebui să fie întrebarea completă. Pentru ca toată lumea să înțeleagă o dată pentru totdeauna de ce. Explicațiile ar trebui să fie încorporate în răspunsuri. Astfel, s-ar evita orice neînțelegere. De multe ori credem că motivele sunt clare, nu doar intrinseci deciziilor pe care le luăm. Dar nu. Se pare că pentru orice activitate pe care urmează să o facem noi, profesorii, este necesar să argumentăm fiecare pas și obiectiv. În ultima vreme, din ce în ce mai des. Orice alegere necesită note explicative pentru cei mici și pentru cei mari în egală măsură. Pentru cei suspuși mai mult decât pentru cei supuși. Birocrația ne omoară. Sistemul nu ne ajută nici el foarte mult. Au contraire. Poate pentru că, în ciuda cântecului, nimic nu se mai potrivește cu clima și ambientul. Opus a ceea ce pare un început de ditiramb adus zeului plângerilor, dacă a existat vreunul în panteon însărcinat cu jalbele-n proțap, textul de azi este de fapt o trecere în revistă a vieții culturale clujene dedicată elevilor.

Depășind ceea ce este de la sine înțeles, spus cu ironie și durere în același timp, că toată lumea se pricepe să facă educație, aș vrea să scot în evidență un aspect extrem de important care favorizează dezvoltarea copiilor de toate vârstele. Expunerea la cultură NU dăunează grav sănătății. Tocmai de aceea, educația nu mai poate fi privită instituțional. Intersecția dintre educația formală, non-formală și informală facilitează construirea unei infrastructuri interioare prin care elevii să își găsească drumul înspre ei înșiși. Să poată gândi pentru ei, să poată face alegeri sănătoase, să susțină un discurs, cu argumente și exemple (sic!). Să îmbrățișeze alteritatea, să își mărească toleranța la frustrare, să își dezvolte gustul estetic și gândirea critică. Să învețe să fie empatici, să vadă că se poate și altfel fără a fi greșit. Expunerea la cultură, de la o vârstă fragedă, e ca un fel de vitamina D de care sufletul are nevoie pentru a fi sănătos.

Pentru a putea vorbi despre un proces educațional complex ar trebui să găsim un canal de comunicare între noi și părinți, care să ne susțină în demersul cultural pe care încercăm să îl implementăm în ADN-ul copiilor lor, dar și între noi și operatorii culturali. Ar fi bine dacă primăriile, consiliile locale și județene și, normal, AFCN-ul, despre care nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată, ar lua în calcul structura anului școlar și ar regândi atât planurile de finanțare, cât și etapele. Aglomerarea evenimentelor culturale în aceleași perioade nu face decât să împiedice participarea elevilor la mai multe dintre ele. Nu în ultimul rând, dialogul deschis între lucrătorii culturali (greu m-am obișnuit cu sintagma) și elevi, în cadrul curricular de această dată, poate contribui la creșterea interesului pentru oferta evenimentelor culturale. Astfel, prin vizite constante la "domiciliu", noi la ei la teatru, cinema sau în spații neconvenționale, ei la noi la școală, am dezvolta un obicei sănătos: am întreține vie flacăra motivației și a interesului pentru artă și cultură.

În încercarea de a aborda holistic procesul educativ și educațional, am căutat de-a lungul anilor să fac în așa fel încât să deschid orizontul de așteptare al elevilor cu care lucrez, oferindu-le șansa de a interacționa cu actanți din diferite domenii, dar mai ales din cel cultural. Sunt mulți cei care au răspuns invitațiilor mele și pe această cale mă înclin încă o dată și le mulțumesc. Poate că încercarea mea ar fi fost menită eșecului dacă nu aș fi avut niște directori care să aibă încredere în mine și să semneze toate proiectele și parteneriatele pe care le-am adus în școală. Am avut și am parte de parteneri culturali care au înțeles mersul lucrurilor, cu care am putut comunica și pe care îi recomand fiecărui coleg dispus să se implice într-un astfel de demers. De fiecare dată am plecat de la premisa că aceste proiecte sunt despre și pentru elevi. Colectiv A, Centrul Cultural German, Cinema Arta, Cinema Victoria, Cinekids, Centrul Cultural Clujean, Reactor de creație și experiment, Create. Act. Enjoy, regretata Fabrică de pensule, EducaTIFF au fost și vor rămâne organizațiile culturale pe care m-am bazat și mă bazez în continuare ca profesor. Atelierele de film, sesiunile de întrebări și răspunsuri de după fiecare spectacol de teatru, întâlnirile cu regizori, dramaturgi, actori, artiști plastici, jurnaliști, fotografi, emisiunile pe care elevii le-au putut face la Radio România Cluj și Radio România Cultural sunt doar câteva dintre activitățile de care au avut parte până acum.

În ultima vreme, urmăresc în de-aproape un eveniment pe care îl promovez în rândul elevilor și al colegilor ca o alternativă pentru orele de română, istorie și artă. Texte bune în locuri nebune își propune să scoată la lumină un teatru al spațiilor neconvenționale și al poveștilor uitate sau nespuse încă. Am tras un ochi peste programul din aprilie 2023. Au de toate: basm ca metatext, artă contemporană cu problematizări estetice, evrei din Darabani, scrisori de pe front și un experiment pe care sper să nu ajungă nimeni să îl mai trăiască: Pitești, 1949-1952. Mergeți și vă convingeți dacă nu mă credeți, dar mai luați și doi, trei copii cu voi. N-o să vă pară rău!

Unde mai ducem copiii? Avem unde. Ce implică asta? Efort și energie. La ce să ne așteptăm? Lipsă de interes în primă fază. Ce trebuie să facem? Să muncim mult pentru a-i convinge să vină, să vadă măcar cum este ca experiență. Să le explicăm că nu trebuie să le placă. De ce avem nevoie de ajutorul părinților? Pentru că acesta este segmentul de educație informală pe care doar ei o pot face. De ce îi ducem la Reactor și Arta? Pentru că teatrul și filmul educă, iar ei merită șansa unei educații transdisciplinare. Pentru că sunt expuși unor culturi diferite. Pentru că se pot (re)întâlni și (re)găsi în celălalt. Pentru că teatrul independent pune în scenă dramaturgi contemporani, pentru că ridică întrebări și caută răspunsuri la problemele sociale și emoționale cu care se/(ne) confruntă(m), dar despre care rar vorbim. Pentru că spectacolele sunt bune. Pentru că ar fi plictisitor să ne audă doar pe noi. Pentru că prin teatru și film copiii ajung să se asculte altfel și pentru că se pot vedea. Pentru că arta, la fel ca iertarea, vindecă.