Cărți. Listă nicicând completă

Am citit în ultimele săptămâni câteva cărți care mi-au plăcut mult.

Am început cu Noaptea oracolului de Paul Auster, un scriitor american la care mă tot întorc și pe care îl redescopăr proaspăt și surprinzător, că mă și întreb de ce las așa intervale lungi între cărțile lui.

Am continuat cu Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște, o scriitoare despre care am tot auzit dar pe care doar acum am citit-o. Scrie curajos și sincer despre relații și, deși ne desparte o generație, iar dificultățile mele amoroase sunt și au fost diferite în bună măsură, mi-a plăcut stilul ei direct, fără înflorituri dar cu multe subtilități, ironie fină și mare atenție la detalii.

Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo, tradusă în limba română de Silvia-Alexandra Ștefan, este un compendiu despre istoria cărților și despre suporturile pe care au fost scrise: papirus, pergament, hârtie. Am învățat multe citind-o. Există acolo o poveste, o imagine, care m-a emoționat foarte tare și care mi-a și dat ideea acestui text. Autoarea povestește despre un mormânt al unei egiptence de rând, descoperit de curând pe un șantier arheologic. Nu există podoabe și obiecte de preț, femeia are la căpătâi doar cu un papirus. Ce text conține nu se mai poate descifra, pentru că papirusul este (am aflat) cel mai vulnerabil suport al cuvântului. Se degradează și de la căldură, și de la frig, și de la umezeală, și doar clima uscată a Egiptului îi conferea o oarecare stabilitate.

De când am dat peste povestea asta caut răpsunsuri personale. Dacă ar trebui să aleg o singură carte pe care s-o duc cu mine pe o clișeistică insulă pustie sau "dincolo" ce aș alege, oare?

Aș putea să iau Poveștile cu zâne ale Contesei de Ségur, cea mai importantă carte a mea din copilărie, pe care o citeam mâncând pâine cu unt și cu sare și care m-a învățat că nu trebuie să nesocotești pe cineva din cauza felului în care arată, că în afara frumuseții fizice există multe alte lucruri mai însemnate pe care să le prețuiești.

Aș putea să iau Fiul risipitor de Radu Tudoran, pentru că datorită ei mi-am modelat primele definiții privind iubirea romantică. Este, cred, cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Mi-a fost companion și consolare în timpul unei lungi și deznădăjduite călătorii cu trenul, de la Brăila la Cluj, după înmormântarea tatălui meu. Aveam 23 de ani și jumătate, iar pentru el numărătoarea se oprise la 55.

Trec pe listă și Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Mi-a ieșit în cale într-o vară în casa de la munte, pe când mă plictiseam și nu știam cum să-mi umplu timpul. Trecuseră vreo trei ani de când absolvisem facultatea, lucram cu normă întreagă și cu carte de muncă. După anii frustranți de studenție la filologie, în care citisem liste enorme și aride de bibliografie, creierul meu intrase într-un soi de amorțeală și refuza lectura. Mă uitam foarte mult la televizor și citeam doar revista Dilema. Jurnalul fericirii a fost ca o fereastră largă aducătoare de aer proaspăt. Îmi amintesc perfect după amiaza când l-am luat într-o doară de pe raft și bucuria pe care mi-a adus-o. M-am întrebat atunci cum a fost posibil să las să treacă atâta timp fără să citesc. Și nu m-am mai oprit.

Andrei Makine și Testamentul francez mi-a deschis gustul pentru scriitori contemporani, iar cu Filip Florian am început să citesc autori români. Între timp de Makine m-am plictisit, am citit toate cărțile pe care Filip Florian le-a publicat până acum și tot aștept să publice ceva nou.

Când am aflat că voi avea un băiat, în sala de așteptare de la doctor citeam Lumânările ard până la capăt de Sándor Márai, iar după ce fiul meu s-a născut, speriată de noul rol, m-am refugiat În intimitatea secolului 19, cartea Ioanei Pârvulescu.

Tot din acea perioadă datează și întâlnirea cu Jose Saramago și cu Eseu despre orbire o carte care m-a îngrozit și m-a fermecat și pe care o citeam noaptea fără să o pot lăsa. Aș pune-o și pe ea pe lista cărților mele esențiale. Așa cum aș trece și romanul Martei Petreu Acasă pe Câmpia Armaghedonului, pe care l-am citit hulpav într-o noapte, amețită de somn și de plăcerea lecturii, și pe care l-am făcut apoi cadou de câte ori s-a ivit o aniversare a prietenilor mei.

Aș completa lista cu Imago al Ludmilei Ulițkaia, care cu amestecul ei de umor și tragedie mi-a făcut mai suportabilă o internare în spital și o intervenție chirurgicală. Pe Haruki Murakami l-aș lua neapărat, pentru că m-a cucerit cu imaginația și prospețimea lui, pe care l-am descoperit cu Pădurea norvegiană, îl iubesc pentru Dans, dans, dans și pe care l-am citit fidelă chiar și atunci când a publicat și cărți care nu mi-au plăcut prea tare.

Zeruyei Shalev i-aș dedica un loc special, pentru că mă ajută să-mi descopăr și să-mi vindec răni, pentru că mă face să plâng și să mă simt mai puțin singură, pentru că este scriitoarea care parcă m-ar cunoaște și parcă ar scrie doar despre mine, despre angoasele și nemulțumirile mele. Poate că aș renunța la toți ceilalți și aș lua-o doar pe ea. Dar știu că aș comite astfel multe nedreptăți. Așa că mai stau și mă mai gândesc. Adaug și șterg. Șterg și adaug. Nume, cărți, locuri, oameni.