Un roman cinematografic - ultimul an cu Ceaușescu

Citiți un fragment din această carte aici.


În România, în istoria generațiilor care au trăit în comunism, există o traumă și nimeni nu vorbește despre ea. Nu ne-a învățat nimeni cum se gestionează o traumă colectivă.

Au existat cândva un sistem dictatorial, cenzură, închisoare, abuz, crimă, foame, frig și s-a trecut peste. Nu a existat un proces al comunismului, nu a existat o etapă de decomunizare. Ca să construiești o democrație dintr-un regim totalitar e nevoie de acceptarea și de asumarea vinovăției trecutului. Ăsta a fost Procesul pe care România nu și l-a asumat. Nu și-a asumat crimele și nu a plătit pentru ele. Au rămas istoriile personale și fiecare și-a gestionat trauma și istoria colectivă așa cum a știut.

La mai bine de 30 de ani de la Revoluție, începe în România un timp al întrebărilor, al analizelor mature. Începe o discuție personală cu memoria, cu răul, cu timpul, cu indiferență.

Asta face Daniela Rațiu în Ultimul an cu Ceaușescu, scrie despre ea, despre familie, despre istoria cu "i" mic și noi vedem istoria cu "I" mare.

E un roman antropologic scris foarte cinematografic. Intrăm în casa ei, în familia ei, intrăm în comunism. Stăm la masă cu familia ei, ne îmbrăcăm gros, mâncăm împreună, stăm la cozi, urcăm treptele blocurilor și asistăm la avorturi făcute pe ascuns în apartamente, vizităm prietenii la închisoare fiindcă au încercat să fugă din țară și visăm împreună la Australia, la o lume caldă și mai bună.

La fel ca Daniela Rațiu, am prins dictatura Ceaușeștilor în copilăria mea. Recunosc tonul copilului, seriozitatea lui, dar și felul colorat în care vede sărăcia și simte frigul. În copilăria noastră se vindeau la piața de vechituri doze goale de Coca-Cola. Le puneam în vitrină pe post de bibelou. Dacă vreodată se va face un film după cartea Danielei, cred că ăsta ar fi afișul perfect: dozele goale de Coca-Cola printre bibelouri.

Atât de săracă a fost această țară. România a fost o țară falimentară care și-a abuzat cetățenii. E greu să construiești o societate sănătoasă din copii abuzați. Poate ăsta e motivul pentru care, după Revoluție, cel puțin 8 milioane de români au plecat din România ca să trăiască în țări și societăți mature, asumate, vindecate.

În România nu e cool să vorbești despre comunism, despre dictatură, e old school, nu e fresh, e mai bine să taci, să-ți vezi de viață și de bucuriile ei. A fost, s-a terminat, gata, să nu o mai lungim. Purtăm răni nevindecate, avem ură, violență, durere și o dăm mai departe. La mai bine de 30 de ani de la Revoluție, e timpul să vorbim, să creștem, să ne facem bine.

Daniela Rațiu ne invită într-o călătorie de vindecare, de asumare, fără ranchiună, cu multă curățenie. Începe iarna și se termină iarna. Totul durează un an, dar la fel arătau aproape toți anii, toate viețile, toate familiile, străzile, casele, blocurile, apartamentele, programele TV. Totul era o uniformă. Și-n uniforma asta are loc un spectacol al detaliilor.

E multă fragilitate în viețile noastre. A fost, este și va fi. Dar poate că în fragilitatea asta stă puterea noastră. Cumva trebuie să găsim o cale de asumare, de vindecare.

M-aș bucura ca românul să găsească în cultură un partener de lucru la viața lui. Să ignori elefantul din cameră nu e o soluție. E ciudat cum ne-am obișnuit să ne prefacem atâția ani că nu vedem elefantul din viețile noastre. Ne face bine să nu uităm, să analizăm, să înțelegem, să dialogăm, să căutăm să transformăm fragilitatea în putere.

Poate că ăsta e drumul spre normalitate.

Aș vrea să îmbătrânesc într-o Românie normală, iar la final de viață să recitesc romanul Ultimul an cu Ceaușescu și să mi se pară totul o distopie bine scrisă.

Citiți un fragment din această carte aici.