Copilul divin - o parabolă postmodernă

*****

Copilul divin - o parabolă postmodernă


Imaginaţi-vă o lume în care Dumnezeu nu e nici activ, implicat şi cordial, aşa cum se cere să fie orice Dumnezeu, dar nici n-a părăsit scena, ca un actor de rol principal ce nu şi-a primit prinosul de aplauze care să-i justifice consumul nervos şi emoţional. O lume în care Dumnezeu e pur şi simplu... melancolic. Dominat de umoarea cea otrăvită şi amară. Puţin plictisit, dezamăgit, dar mai ales deprimat. Apoi, imaginaţi-vă unul dintre îngeri, sosind la tronul său de foc (ce poate fi, după gust, un fotoliu aerodinamic douămiist sau, şi mai probabil, un scaun din plexiglas, că doar autorul se revendică sfârşitului anilor '60, când ne aflăm în plină revoluţie a plasticului) şi anunţându-l că pe pământ tocmai s-a născut un candidat la titlul de Dumnezeu: un copil genial, care s-a hotărât să sălăşluiască in eternum în uterul mamei sale (anulând astfel toate conotaţiile îndelung vehiculatului concept de regressus ad uterum), care ştie tot şi, mai ales, este, ca şi El, suma tuturor contrariilor: nenăscut, dar deja mai înţelept decât orice fiinţa omenească, tânăr dar atât de bătrân (chiar şi fizic), înăuntru, dar afară (mulţumită sistemelor complexe care îl alimentează cu informaţie) etc. Şi, cum Dumnezeul lui Bruckner este unul căruia chiar îi lipseşte umorul, în loc să se amuze de noua jucărie (şi să iasă, eventual, din depresie), El se repede pe pământ să-l tragă de urechi pe micul Farsor Megaloman (lista apelativelor e mult mai lungă şi absolut savuroasă). Dacă aş fi regizor, aş începe spectacolul cu această scenă. Într-un final, Dumnezeul cel îndelung invocat se hotărăşte să-i răspundă pieritoarei fiinţe omeneşti, şi iată cum se petrec lucrurile... Dumnezeu dă semne de orgoliu nemăsurat, îşi reclamă cu frenezie dreptul de a rămâne tăcut şi, mai ales, dă dovadă de o cruzime formidabilă, dezvăluind Formidabilului Broscoi că multiubita sa soră geamănă, Celine, care alesese să iasă din cuibul cald al pântecului matern, era complet debilă mintal.


Dar cum începe acest roman hilar, amuzant şi postmodernist până la ultima frază: cu imaginea unor piersici putrezind la soare, înecate în propria lor mireasmă de cadavru dulceag-dezolant, care trezeşte în viitoare mamă a Sugarului pedant sentimentul inutilităţii, declanşându-i o angoasă care va dura toată viaţa şi al cărei prim şi dezastruos rezultat va fi Copilul divin. Luciditate ucigătoare, hamletiană, pe care o va moşteni şi pruncul, aşa cum nu uită autorul să ne avertizeze. Cum naşterea unui prunc a devenit o întâmplare banală, fără nimic spectaculos în ea, Madeleine hotărăşte să nu mai nască un copil, ci... un erudit, un înţelept care să nu mai piardă vremea cu învăţăturile de tot soiul - nimic mai actual, dacă ne gândim la copiii-minune de astăzi şi la visul oricărui părinte de a-şi vedea odrasla "altfel" decât ceilalţi, fără a se gândi la consecinţe. Cum se spune în prestigiosul Publishers Weekly, Bruckner poate trece drept un Swift contemporan, căruia îi lipsesc însă o anumită responsabilitate, şi la care caracterul satiric frizează burlescul, o demitizare a lumii dusă până la absurd. Imaginile pruncului conectat la realitate printr-o serie de aparate sofisticate, computere miniaturale, mai apoi chiar holograme care-i permit să asiste la concerte desfăşurate chiar în palma lui, sunt rizibile, însă cumva înspăimântătoare, întrucât nu par nicio clipă ireale, ori imposibile, mai ales în contemporaneitate. Pruncul, asemeni Euphorion-ului goethean, este un Increat - prins încă într-o existenţă amniotică, în cuibul cald şi comod a cărui amintire declanşează cele mai sfâşietoare nostalgii, care se sustrage devenirii, recuzând orice formă de autoritate (şi, într-adevăr, imaginea Dumnezeului neputincios aminteşte de tristul rege Lear). Infinite sunt trimiterile acestui roman postmodern şi abia la o a doua lectură, probabil, se vor fi dezvăluit ele cu toatele - asemeni lui Euphorion, geniul fără aripi, care aparţine şi nu regnului uman, năzuitor al absolutului, însetat de a atinge Adevărul suprem şi a-şi transcende condiţia, intrând în sufletul lumii, Copilandrul Scânteietor refuză fiinţarea, dintr-o antipatie asumată faţă de lume şi oameni, devorând întreaga înţelepciune a lumii şi aşteptând iluminarea. Bruckner nu oferă o variantă a Copilului, de data aceasta una pozitivă, cum o face Goethe în Faust: aici, Homunculul creat în eprubetă de alchimistul de Wagner (el însuşi aflat la antipodul lui Faust), deşi îi conduce pe Faust şi Mefisto în căutarea adevărului absolut, conştientizează la un moment dat că sensul lumii coincide cu cel al devenirii şi se reîntoarce între măruntaiele oceanului, principiu al tuturor începuturilor. Copilul, pe de altă parte, nu-şi cunoaşte măsura şi se prăbuşeşte, Lucifer grotesc şi rizibil, ratând chiar sensul propriei fiinţări.


Magistral la Bruckner este însă modul în care reuşeşte să camufleze atâtea trimiteri şi informaţii culturale îndărătul unei scriituri alerte şi pline de umor, deseori frizând absurdul, (acesta este însă unul lipsit de gravitate, doar uneori uşor întunecat şi înspăimântător prin lipsa de perspectivă).

Interesant ni se pare însă momentul în care Copilul refuză să se nască, precum şi motivaţia acestuia, hotărârea îi este declanşată de citirea unor ziare şi de conştientizarea că lumea este spaţiul tuturor catastrofelor şi nedreptăţilor, un loc mult mai puţin sigur decât pântecul matern. Prin urmare, evenimentul care declanşează criza hamletiană a lui Louis, momentul "maturizării" sale forţate, ţine tot de o clipă de luciditate, în care grotescul lumii îi este revelat. Autorul chiar îşi organizează cartea, tot în manieră postmodernă, în funcţie de nişte trimiteri foarte clare la istoria literaturii, discursul său împrumutând ritmica şi formulările narative tipice anumitor specii literare: de pildă, primul capitol, "Republica uterină", trimite încă din titlu cu gândul la utopia platoniciană, spaţiul artificial, perfect, guvernat de propriile legi, pe care îl construieşte Louis în uterul matern. Cel de-al doilea titlu, "A te naşte sau a nu te naşte", deconspiră criza lucidităţii şi nehotărârea, reticenţa de a fiinţa, aserţiunile şi stilul meditativ din primul capitol fiind înlocuite de cadenţa specifică stilului dramatic, de predilecţia pentru dialogul creator de suspans. Cel de-al treilea capitol, "Sugarul pedant", are caracterul elaborat al scrierilor clasice şi propune un personaj-prototip, specific teatrului clasic. Mizeria umană, fiziologică sau spirituală, declanşează în Louis ura iar indecizia sa este curmată într-un final de chiar insistenţele celorlalţi - răzbunarea lui Louis constă în luarea în captivitate a trupului matern şi transformarea sa în laboratorul unui savant.


Reacţiile stârnite de hotărârea Ilustrissimului Prichindel sunt dintre cele mai variate: întemeietor al republicii uterine, următorul pas firesc constă în instituirea unei biserici, a unui ordin religios dedicat Copilului divin, în convertirea şi îndoctrinarea adepţilor, pentru ca, în final, să aibă loc marea substituire: a Dumnezeului celui plictisit. Imaginile sunt spectaculoase şi amintesc de grotescul viziunilor infernale ale lui Bosch: bărbaţii - amanţi, fii, taţi - se năpustesc înapoi în uterul matern, copiii se erijează în adevăraţi cărturari prematuri, îl citesc pe Hegel şi ameninţă cu colapsul dacă nu sunt duşi imediat să vadă un tablou de Bruegel, viitorii părinţi îşi propun să nască un Louis sau nimic, animalele însele se contaminează: încep astfel să se nască adevărate struţocămile, cu alte cuvinte echilibrul lumii este ameninţat şi haosul se instalează. În acest moment al lecturii, întrebarea firească a cititorului va fi: cine ar mai putea restabili ordinea într-o astfel de lume pe dos, care şi-a pierdut sensurile şi a alunecat în anomalie? Răspunsul vine la fel de repede: iubirea, la Dante motor al universului, repunând în mişcare corpurile cereşti, la Goethe apanaj al "etern-femininului" care "trage în sus", iubirea ca premisă a devenirii, a împlinirii destinului omenesc, la Bruckner capătă semnificaţiile banalei voluptăţi, ale pohtei trupeşti de nestăvilit; autorul îngroaşă până la absurd, la burlesc, dimensiunile acestei pasiuni precoce născute în foetusul genial, aruncă în deriziune toate valenţele potenţial transfiguratoare ale dragostei, fie ea şi în ipostaza sa cea mai telurică: amorul fizic, altădată inculcând sentimente nobile şi readucând fiinţa la starea sa iniţială, androginică - la Bruckner, pasiunea lui Louis pentru balerina Lucia capătă aspecte groteşti, Pigmeul cel prea subtil regretând captivitatea sa în microcosmosul apos şi tandru care îi împiedică participarea efectivă la lume.


Parusia din finalul romanului constituie un alt prilej de mascaradă şi manifestări hilare: hotărând să împărtăşească lumii întregi Adevărul suprem la care el ajunsese prin infinitele exerciţii spirituale, în Louis cel mic are loc o combustie spontană, datorată suprasolicitării nenumăratelor aparate şi sisteme tehnologice instalate în pântecul Madeleinei, iar oamenii, cuprinşi iniţial de o frenezie greu de stăpânit, îi întorc spatele, în timp ce întreaga lume îşi reia cursul firesc.

Romanul se încheie tot într-o notă sinistru-umoristică, imaginea finală ipostaziind o entitate microscopică, grăbind prin sângele Madeleinei (aflate acum în plină redescoperire a feminităţii sale şi a senzualităţii) către inimă, mânată de o singură raţiune: ura neîmpăcată şi dorinţa de răzbunare. Variantă răsturnată a operelor renascentiste care aşezau iubirea de aproapele în centrul devenirii şi o considerau motorul universal, cartea lui Bruckner se recomandă a fi citită alături de un alt roman al său, mai recent - Iubirea faţă de aproapele, unde, autorul plasează iubirea, chiar dacă aparent caricatural, în universul milosteniei creştine.