Teatrul de comedie

Citiţi un fragment din această carte.


Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în Bucureşti. Este doctor în ingineria construcţiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului din Bucureşti. A debutat în 1982 cu poezie. După revoluţia din 1989 a avut o activitate intensă de publicist si autor de literatură.

A publicat poezie, proză, teatru, critică literară si teatrală, eseuri. În total 12 piese reprezentate în ţară ca şi în Anglia şi Franţa. A tradus în română şi a adaptat pentru scenă piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P. Cehov, Niccolò Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux, Shakespeare etc.

A publicat douăzeci de volume de literatură. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naţionale în 1998. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999. Premiul Academiei Române pe 2001. Rubrici permanente în reviste literare naţionale şi la publicaţii teatrale: Scena, Drama.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme;i show-uri pentru televiziune. Este dramaturgul teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. A reprezentat România la festivaluri internaţionale de teatru şi literatură.

Horia Gârbea a publicat la Editura LiterNet volumul Raţă cu portocale.


Horia Gârbea este unul dintre cei mai prolifici autori din generaţia '90, profitând la maximum de climatul liberal câştigat după 1989. Scrie piese de teatru, romane şi povestiri, compune versuri, comentează cărţi; şi are o activitate publicistică intensă, înviorând coloanele diferitelor publicaţii cu articole de o mare varietate, de la texte literar-gastronomice la glose savante, de specialist în bridge.

Ubicuitatea scriitorului se vede fericit instrumentalizată în romanul Crime la Elsinore, o incursiune plină de vervă şi umor în lumea teatrului românesc, cu scenele, conflictele şi culisele ei. Dramaturgul care ştie tot şi panoramează, cu un ochi rău, acest univers pestriţ şi pitoresc este unul şi acelaşi cu prozatorul care făcea, prin romanul Căderea Bastiliei (1998), o cronică acidă a vieţii literare bucureştene. Cele două cărţi sunt complementare şi, până la un punct, asemănătoare. Aceeaşi cursivitate narativă şi aceeaşi maliţie ucigătoare, constituenţi de bază ai unor ficţiuni inspirate copios din realitate, deşi autorul se jură că... orice oglindire, similitudine, coincidenţă sunt pur întâmplătoare.

Diferenţa este dată de echivalarea personajelor ficţionale cu cele reale. Căderea Bastiliei era un roman cu cheie, prozatorul fixând mai multe victime din lumea literară dâmboviţeană şi modificându-le puţin numele, astfel încât cititorul mai avizat să facă fără efort suprapunerea. Hazul era, în primul rând, unul al identificărilor. În schimb, în Crime la Elsinore autorul topeşte mai multe identităţi, personalităţi şi nulităţi din teatrul autohton, obţinând nu atât indivizi, cât tipuri umane. Elementele şi aspectele particularizatoare lasă loc celor generale: într-unul sau altul dintre eroi descoperim o anumită categorie socio-profesională şi un mod de afirmare pe marea scenă a României postrevoluţionare. Regizorul Ivan Cosma, directorul Teatrului Naţional din Călăraşi, este un mare maestru al combinaţiilor "artistice", un ins perfect adaptat economiei de piaţă, de ale cărei oportunităţi şi supape beneficiază constant. Relaţiile internaţionale sunt punctul lui forte: teatrul din urbe şi-a construit o imagine de focar cultural al Estului printr-un fel de barter cu omologii occidentali, sud-americani şi africani, trataţi aici cu "proverbiala ospeţie sudică". Afirmarea externă a trupei lui Cosma e detaliată în fragmente savuroase, Horia Gârbea neomiţând nici una dintre componentele show-ului balcanic: "La plecare, pe Otopeni, fiecare om ce gustase ospitalitatea călărăşeană se simţea cam jenat de faptele la care se dedase acolo, la marginea civilizaţiei. Toţi, persoane cu bun simţ, încercaseră să facă, oricum, ceva pentru trupa de tineri talentaţi. Măcar pentru a revedea fătucele pe care le cântăriseră pe mătărângă. (...) Astfel, trupa lui Cosma cutreierase lumea. Era de fapt o trupă de mercenari eclectici, ca în războaiele medievale. Actori, actriţe, maşinişti luaţi de pe unde se nimerea, că în Călăraşi nu erau nici de sămânţă. (...) La actorii şi mânuitorii trebuincioşi şi semitrebuincioşi se adăugau, la nevoie, teatrologi în chip de băgători de seamă şi, legaţi în spatele căruţei, cronicarii care dăltuiau în hârtie nemurirea lui Cosma. Erau plimbaţi şi hrăniţi, ca Baiazid în cuşca lui Gingis-Han. Deprinşi din comunism cu o slugărnicie fripturistică absolută, nu le venea greu să relateze turneul într-o zeamă groasă de epitete." (pp. 93-94). Îndemânarea coregrafului etilic Sasu, specialist în montări de pe vremea Cântării României, succesul la femei al vedetei locale Iacint Manoil, cu figura lui de cal expresiv, zelul extrascenic al actriţelor şi, nu în ultimul rând, modernismul viziunii regizorale (Cosma, care n-a citit nici o piesă de Shakespeare, dedublează, "detriplează" protagoniştii, astfel încât Lady Macbeth are opt ipostaze) asigură reuşita fiecărui turneu, iar succesul e augmentat prin reproducerea unor cronici elogioase din inexistente publicaţii străine.

În toată această uriaşă butaforie, în care amatorismul şi snobismul, lăcomia şi ipocrizia îşi dau mâna, singurul personaj normal este Camil Deleanu, de profesie inginer, iar în particular, soţ agasat de avântul cultural al unei neveste "thaliomane". Uscăţiva Aurora îl cară mereu la teatru, pentru a retrăi săptămânal catharsis-ul, iar el evadează, când şi când, în plăcute petreceri cu prietenii apropiaţi, la restaurantul "Castravetele de mare". Într-o parte, o lume îmbibată de corupţie, incompetenţă, impostură şi prostie neruşinată; în cealaltă, una a oamenilor obişnuiţi, cu scaun la cap, imuni la cântecul sirenelor pseudo-artistice. "Răutatea" romancierului se diluează o singură dată, atunci când un fragment de o mare frumuseţe întrerupe desfăşurarea evenimentelor, pentru a descrie, pur şi simplu, Scena (cu majusculă). Ironia auctorială se evaporă, accentele devenind aproape lirice. O scurtă şi intensă declaraţie de dragoste făcută teatrului autentic şi celor care îl servesc. După care ne întoarcem, cu Horia Gârbea cel satiric, la întâmplările de pomină din Călăraşiul novator...

Romanul, delectabil, se citeşte pe nerăsuflate; şi singurul regret al cititorului e că se termină prea repede. Aşa ni se întâmplă cu toate comediile bune.

(Cronică apărută în Ziarul de Duminică, octombrie 2006)