N-am prea multă vreme să stau și să-i urmăresc, și nici n-am acest nărav, dar în seara asta îmi atrage atenția o fereastră luminată de la etajul trei. Pentru că nu sunt perdele la geamul de la bucătărie, văd cum o fată cu păr lung, legat la spate într-o coadă, stă în fața aragazului. După gesturile pe care le face, aș paria că prăjește clătite. Manevrează o tigaie și o lingură de lemn și brusc începe să danseze, își ridică brațele, le unduiește, își dă capul pe spate. Mă înveselește energia pe care o degajă. Mă uit la ea de câte ori îmi ridic privirile din cartea pe care o citesc. Volumul de debut al unei scriitoare franco-iraniene, Maryam Madjidi, se numește Marx și păpușa și a apărut la Editura Casa Cărții de Știință. În românește a fost tradusă de Rodica Baconsky și de Alina Pelea. Tocmai m-am întors cu cartea asta de la Târgul Gaudeaus, din centrul Clujului. Cu cartea asta și cu multe altele. Deși e început de aprilie, am avut parte de zile foarte reci, de iarnă, cu zăpadă abundentă și cu frig înțepător.
A fost, probabil, târgul cu cea mai rece și neprietenoasă vreme din câte ediții îmi amintesc eu, ca reporter la Gaudeamus. M-am întors acasă după o zi lungă de lucru, cu tot acest frig nefiresc înșurubat în oase, dar și cu un soi de foame necumpătată de citit. Am primit și cumpărat multe cărți și de data asta și, dacă aș putea, le-aș citi pe toate deodată. Visez să mă transform în Flămânzilă, care să-și caște gura enormă în care încap toate cărțile pe care îmi doresc acum să le citesc pe loc.
Încep nerăbdătoare cu Marx și păpușa pentru că mă intrigă titlul, și pentru că a primit premiul Goncourt pentru debut în 2017. Este o carte autobiografică, despre identitate și despre traiul pe muchie, între două lumi.
"Aș vrea să-mi petrec viața culegând povești", spune Maryam Madjidi în cartea ei tristă, ironică, sensibilă și lucidă. Mă opresc la propoziția asta și o recitesc. Și mie îmi place mult să culeg povești. Să le ascult și să încerc să le spun mai departe. Așa cum simt acum nevoia să împărtășesc povestea fetei din blocul de vis-a-vis care într-o seară de sâmbătă face clătite și dansează în fața aragazului. Care se strecoară fără voie în povestea mea. Sau povestea acestor zile la târgul Gaudeamus, unde m-am întâlnit cu atât de mulți oameni pe care îi apreciez, îi admir, îi numesc prieteni.
Nimeni nu se îmbogățește din traducerea de cărți, din scrierea sau publicarea lor. Și totuși, atât de mulți oameni se ocupă de asta. O fac din pasiune și e un sentiment reconfortant să mă aflu în mijlocul lor. Să vorbim despre cărți, să ne entuziasmăm de venirea unui scriitor, să facem planuri pentru interviuri, lansări și evenimente culturale. Să facem liste de cărți de citit și să ne crească teancurile de necitite. Pe unele o să uit de ce le-am cumpărat. Pe altele o să le pun pe raft cu părere de rău, știind că n-o să le vină rândul prea curând. Sau poate n-o să le vină rândul niciodată. Dar îmi creează un sentiment de tihnă și îndestulare atunci când le văd pe noptieră, pe birou, pe masa de lângă canapea. Teancuri tot mai înalte și mai încovoiate, care se pot prăbuși în orice moment.
Am cules multe povești zilele astea printre cărți. Povestea tatălui care-i citea cu voce tare unui băiețel care-l asculta fără să miște sau să sufle o vorbă. Povestea familiei cu patru copii, venite să cumpere cărți. Tatăl cu fetița mai mare răsfoind, mama cu un bebeluș în brațe și cu alți doi gemeni în cărucior. Doamna în vârstă cu părul strâns în coc și cu baston, care se oprea la fiecare stand zâmbind și uitându-se atent la cărți.
Mirosul de hârtie și de cerneală, care de data asta se combina cu cel de zăpadă și de frig și nu cu parfumul de primăvară și de flori, așa cum ar fi fost în ton cu calendarul.
Fata de vis-a-vis a terminat clatitele și a stins lumina. Mă întorc și eu la cartea mea. Poate e iluzorie sau fragilă puterea literaturii de a crea confort și echilibru, dar atunci când te afli printre cărți și oameni care le fac, le traduc, le îngrijesc și le iubesc, te simți un pic mai protejat, mai puternic și, uneori, un pic mai fericit.