Jeff

De dimineață mi-am făcut două cafele ca să pot deschide ochiul care se încăpățâna să mai doarmă. În ultima vreme, trage de mine să nu îl mai trezesc înainte de cântecul sirenelor. Am dat drumul la radio. Îmi place să ascult Radio România Cultural. Jeff Buckley era acolo. Știa că voi apărea la un moment dat. Mă aștepta ca să poată începe să cânte și pentru ceilalți ascultători. Mult mai matinali decât mine. Mama, you've been on my mind. De multe ori mă întreb dacă fiul îmi place mai mult decât tatăl. Am trecut de la Jeff la Tim. Mi se făcuse dor. I-am ascultat în egală măsură. Sensibilitatea e genetică. Au ceva aparte, ceva diferit și ceva atât de asemănător. E căldura vocii care îi trădează că sunt înrudiți. Nu știu de ce, în mintea mea, pe Jeff îl asociez cu Heath Ledger. Poate pentru că amândoi au murit atât de tineri. Înainte să termine ce ar mai fi avut de spus.

În timp ce îmi beam cafeaua am început să îmi fac o anamneză a relației pe care o am cu muzica. Mi-am amintit cum Radu, fratele mamei, venea la noi să scoată versurile pe care urma să le reinterpreteze pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor care, în timp, s-a transformat în regina jocurilor de noroc. Turațiile pickup-ului maro, cu boxe îmbrăcate în lemn, variau între 33 și 45. Cea mai puternic creionată în minte e amintirea Led Zeppelin. A și rămas trupa mea preferată. Black Dog. Hey, hey mama said the way you move / Gonna make you sweat, gonna make you groove. Cred că aveam în jur de cinci ani. Stăteam pe pat, în camera lui Călin și mă minuna tenacitatea, despre care atunci nu știam că poate purta numele ăsta pretențios, cu care unchiu-meu mai asculta o dată și încă o dată piesa scriind cuvinte străine mie și desenând purici pe care mai apoi îi transforma în note muzicale.

Mi-am terminat cafeaua și mi-am dat seama că gândul îmi fugise la un alt Jeff despre care credeam că nu va muri niciodată. Beck. Prin fața ochilor au început să îmi treacă pe rând, cronologic, apoi amestecat, forme și nume, ale căror sunete sunt inconfundabile: Fender Telecaster, Esquire, Gibson Les Paul, Gibson "Oxblood" Les Paul, Stratocaster, Stratocaster "Tele-Gib", Jackson Soloist, apoi Tina, Gretsch 6128 Duo-Jet, Maccaferri până am ajuns la Jeff Beck "Signature" Stratocaster. Într-o fracțiune de secundă am realizat că sunt oameni cărora le mulțumim prea puțin pentru tot ce fac pentru noi. Furăm din ei de câte ori suntem triști sau melancolici, de câte ori încercăm să ne vindecăm și punem balsamul muzicii lor pe rana vie a sufletului ce nu mai contenește să supureze. Șterpelim din trăirile lor când ne îndrăgostim și când iubim, când ne părăsesc cuvintele și, în sărăcia noastră, vrem totuși să dăruim din bogăția lumii celui fără de care avem impresia că nu am putea trăi. Viața mi-a arătat că putem.

Caleidoscopic l-am revăzut în Blow up, cu The Yardbirds, apoi cu Tal Wilkenfeld, cu Jimmy Page și Stevie Wonder, cu Stevie Ray Vaughan, cu Etta James și cu Joe Cocker. Au urmat Bonnie Raitt, Tracy Chapman și Beth Hart când s-au întâlnit să îl omagieze pe Buddy Guy în 2012. L-am reascultat cu Gary Clark Jr. alături de Buddy Guy și Mick Jagger. De la Five Long Years am trecut la Sweet Little Angel pentru că scena de la Apollo Theater, New York, era suficient de încăpătoare în 1993 pentru Jeff, Albert Collins, B.B. King și Eric Clapton. Dinamica griff-urilor era contagioasă. Bucuria de a fi împreună li se citea pe fețe. Se îmbiau și își lansau invitații de a-și răspunde unul altuia în slide-uri care mai de care. Plesneau de plăcere și dialogul hârjoană ar fi putut continua la nesfârșit pentru că știau cum să mângâie notele din aer care nu rămâneau niciodată nealinate. Uneori, ca niște hoți de frumusețe, le furau. Alteori așteptau să fie invitați. Își căutau privirile și încuviințau din cap.

Un hău mare s-a deschis în mine și m-am plimbat nestingherită în timpul dimineții care a vrut să fie doar al meu. Am început să caut și să reascult bucăți din universul lui Jeff Beck. Prin favoarea pe care timpul mi-o făcea, am zăbovit în Diamond Dust. Așa am ajuns la Phil Chen și Max Middleton. Apoi am avut nevoie de spațiu și am fugit la Space for the Papa și Space Boogie. Mi-am cartografiat dimineața în funcție de arhitectura sunetelor care își știau măsura. Nimic nu era la întâmplare, așa cum nimic nu mi se părea mai potrivit decât o succesiune de piese pe care le despărțeau șaizeci și șapte de ani: Jeff's Bolero cu Jimmy Page, John Paul Jones și Nicky Hopkins, urmat de Psycho Sam cu Manu Katché și Pino Palladino. Amintirile începuseră să năvălească, dar le-am spus că le iau pe rând, că trebuie să învețe și ele să aibă răbdare. Ca oricare dintre noi. Am ales-o pe cea cu Tony Levin și Peter Gabriel. Pentru că și ei îl aleseseră pe Manu Katché. Pentru concertul pe care îl primisem cadou de ziua mea.

Mi-am contabilizat norocul și am văzut că din nou sunt pe plus. Am pus al doilea rând de rufe la spălat. Am ieșit pe balcon cu ligheanul albastru din plastic în care celelalte rufe așteptau să fie puse la uscat. Până și ele înțeleseseră că dimineața asta era cadoul timpului pentru mine. Au fost îngăduitoare. Le-am zâmbit împăcată. Am auzit ușa de la apartamentul de sub mine. Vecinul meu pleca de Paști acasă. Ne-am întâlnit pe hol. L-am rugat să aducă pască și cozonac de la mama lui. Eu îl consider cel mai bun vecin pe care aș fi putut să îl am vreodată. Și el o știe. Pentru că i-am spus-o, așa cum cred că oamenii ar trebui să își spună lucruri nu să le lase pentru a fi ghicite sau anticipate. Ne auzim rar și ne respectăm spațiul care ne revine fiecăruia.

M-am reîntors în casă și am văzut că am rămas fără cafea. Mâine va trebui să ies să cumpăr. Azi mai stau un pic cu Jeff.