Tot ce ni se cuvine

A fost o săptămână în care s-a vorbit mult în jurul meu despre libertate.

Imediat după Paști, am aflat despre o fată refugiată din Siria, care trăiește la Cluj de câteva luni, după ce soțul ei rămas acasă a plătit, cu sacrificii enorme, 2.000 de Euro pentru ca ea să fugă oriunde în lume. Fata învață acum limba română și se gândește să se înscrie la o facultate. Ca să poată să-și construiască o viață nouă într-un loc despre care nu știe mai nimic. Printre străini. Trăind mereu cu gândul la cei rămași acasă, în război, haos și ură.

Mă pregătesc să mă duc duminică seara la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde Teatrul Național din Porto, Portugalia aduce un spectacol pe un text de Arthur Miller, Vrăjitoarele din Salem. Joi am fost la o conferință de presă cu regizorul Nuno Cardoso. Nu e pentru prima dată la Cluj. În ultimii ani a venit aici cu alte trei spectacole, printre care Moartea lui Danton. Vorbește despre regimul fascist din Portugalia, îndepărtat de la putere abia în 1974, după Revoluția garoafelor roșii. E prima generație din țara sa care trăiește în libertate. Și se teme că democrațiile din întreaga lume se erodează. Că suntem încărcați de ură și de dorința de a elimina tot ce nu ni se aseamănă.

În primii 16 ani de viață, și eu am trăit într-un regim totalitar. Și ascultându-l pe Nuno Cardoso mă gândesc că prea des uit să mă bucur cu adevărat de libertatea pe care o am acum. M-am obișnuit cu ea și mi se pare firească și de la sine înțeleasă.

Mă duc la teatru să văd niște actori veniți din Portugalia, săptămâna viitoare și peste două săptămâni am programate interviuri cu doi scriitori norvegieni. În vară o să mă duc în vacanță la Madrid. Fără să cer viză, fără să aștept permisiunea cuiva, fără să-mi fie frică de vameși și grăniceri. Îmi cumpăr bilet de avion și plec. Nu mă oprește nimeni, nu mă privește nimeni cu suspiciune. Stau atât cât îmi permit bugetul și concediul.

Când mă plictisesc, intru pe site-urile companiilor aeriene care operează la Cluj și-mi configurez trasee posibile. Câte ore mi-ar lua să ajung la Tokio? Și cum ar fi să-mi planific o călătorie la Cape Town? Uit că n-aș fi îndrăznit nici să visez la toate astea înainte de 1989.

Citesc Prin celălalt capăt al telescopului (Polirom, 2023, traducere în limba română de Ona Frantz), pentru care Rabih Alameddine a primit anul trecut Premiul Pen/Faulkner. Pe libanezul Rabih Alameddine l-am descoperit și-l țin minte datorită romanului Femeia de hârtie.

În Prin celălalt capăt al telescopului acțiunea se petrece pe insula grecească Lesbos în 2016. Este perioada în care ambarcațiuni precare aruncă pe uscat în salvă sute de refugiați sirieni, tineri și bătrâni, sănătoși și bolnavi, copii care în ciuda situației îngrozitoare în care se găsesc își văd de copilărie, cer dulciuri și fac ghidușii.

Citesc și mă cutremur. Citesc și mă rușinez. În timp ce oamenii ăștia se luptă să supraviețuiască, noi ne indignăm că vin și ne iau resursele, locurile de muncă, că aspiră la bunăstarea "noastră". Mă jenez să număr de câte ori mi s-a întâmplat să sar peste un articol care vorbește despre bărci răsturnate, naufragiate sau distruse, umplute până la refuz cu oameni care fug din calea războiului, a foametei, a sărăciei. Știri reci și seci care nu ne impresionează. Oameni cu care nu avem nimic în comun, pentru a căror situație nu găsim timp, răbdare sau înțelegere. Sunt doar niște siluete vagi. Sunt departe, iar viețile lor nu ne privesc. Noi avem alte urgențe și preocupări. Dacă întorci însă telescopul și mărești lentila cu care îi privești, așa cum face Rabih Alameddine, descoperi că toți acești oameni disperați sunt la fel ca tine. Că au copii pe care vor să-i vadă în siguranță, că visează la o casă, la un job, la o vacanță, la o zi de sărbătoare petrecută fără frică. Cu o structură discontinuă, nespecifică unui roman, cartea lui Alameddine îți pune o întrebare cutremurătoare: ce-ai face dacă te-ai trezi dintr-o dată într-o situație asemănătoare? Ai vrea să găsești sprijin, adăpost, înțelegere la alți oameni? Te-ai descurca de unul singur? Ai vrea să-ți vezi copiii în siguranță? Ce te face să fii sigur că așa ceva ție nu are cum să ți se întâmple?

În timp ce noi ne certăm pe Facebook, alți oameni mor, sau sunt condamnați la moarte. De orgolii, furie, sau de indiferență. Vrem să vorbim, dar nu vrem să ascultăm. Vrem ca opinia noastră să conteze, dar nu dăm doi bani de opinia celuilalt. Iar dacă păcătuiește contrazicându-ne, scuipăm venin, injurii și amenințări. Uităm că fără libertate colectivă, toate astea n-ar fi posibile. Viețile noastre confortabile din spatele calculatorului devin caraghioase și fără sens.

Am oroare de cuvinte mari și de ridicol, dar uneori mă înspăimântă propria mea orbire și indiferență. Și pentru că am trăit și fără libertate și fără democrație, aș vrea să nu uit să prețuiesc ce am. Ca să nu ajungem să apreciem totul abia după ce am pierdut totul. Tot ce astăzi credem că ni se cuvine.