Chocolat après ballet

Mircea Albuțiu este fotograf independent și autor de filme documentare. Două interviuri ample cu el sunt de citit aici: cu Beatrice Lăpădat aici și respectiv cu Gigi Căciuleanu aici.

Mihaela Vîrlan, autoarea textului din această carte, este artist liric la Opera Română din Cluj, a absolvit Liceul de Muzică "Sigismund Toduță" din Cluj-Napoca și Academia de Muzică "Gh. Dima" din același oraș. A debutat în revista Steaua, a publicat trei volume de poezie Zeul din vecini, Cum se face un înger, România CNP.

Volumul Chocolat après ballet conține 110 fotografii realizate în culisele Operei Naționale Române din Cluj Napoca în perioada 2011-2019. Click pentru comenzi aici.


La spectacolele de balet, în culise se aude în permanență un zgomot ca din boxa cailor de curse înainte de a intra pe teren, care vine din respirațiile întretăiate ale balerinilor, din permanentul antren al mușchilor, întinderi, fandări, sărituri, nu se stă pe loc în culise, se mișcă tot timpul, se încălzesc mușchii, se menține tonusul, se transpiră, se răsuflă, se arcuiesc picioarele, se repetă mișcările, se caută cea mai expresivă poziție, cea mai sigură, cea care să nu-ți trosnească vreun os, vreo vertebră, vreun ligament. E o altă scenă în culise, ascunsă privirilor, dar care comunică cu scena scăldată în lumină. În lumina reflectoarelor balerinii sunt strălucitori, puternici, împinși în aer de o forță care sfidează gravitația, dar de îndată ce se retrag în culise postura corpului lor se schimbă. Îi vezi lăsați pe vine cu capul în mâini, transpirați, de parcă i-ar fi aruncat o furtună puternică pe un țărm ud, efortul îi apleacă, îi îngenunchează, se reculeg în pozițiile sclavilor la galere, unde munca ia proporții sisifice. Pe tine, netranspiratul, te ia un sentiment parcă de inutilitate privindu-i, de parcă ai fi o femeie stearpă ce privește o altă femeie care naște. E chin, e urlet al cărnii și al sângelui ce vezi, dar e frumos, înălțător, e o chemare la viață "în formă continuată", simți că omul e frumos exact acolo unde e apăsat de timp, culcat la pământ de decădere și ruină, acolo unde e socotit slab, păcătos, labil, supus degradării, lăsat în paragină de timp, de ani, de Dumnezeu. În trup. Și e frumos, mai presus de orice.


Culisele au partea lor de greutate în evoluția unui spectacol. Ele interferează cu viața spectacolului ca niște vase comunicante. Dacă în cazul oricărei meserii care presupune o "uniformă", odată scoasă, oamenii pot redeveni "civili", baletul acaparează întreaga ființă și astfel devine imposibil să iei pauze reale de la ceea ce înseamnă această meserie. Nu există balerini care să nu se fi confruntat cu această stare de acaparare, iar Chocolat après ballet ne dezvăluie subtil cât de subțire și adesea greu de perceput este linia ce desparte scena de viața reală.
Cum posibilitatea de afirmare artistică a unui balerin este ca un fitil legat la butoiul de pulbere al unei vieți de scenă mult prea scurtă, baletul devine un mod de viață, iar fotografia de balet un document neprețuit. Fără balet, balerinii sunt ca oamenii fără dragoste din Epistola lui Pavel.
Fotografiile redau cu naturalețe atmosfera din sala de studiu, un spațiu decupat, enclavizat, descriind în amănunt felul în care balerinii își formează și descoperă acea "minte a corpului" care-și sfidează propria greutate, fiind deopotrivă gravitație și imponderabilitate. E o poveste lungă, detaliată, pe care Albuțiu o spune cu răbdare, într-un ritm lent dar precis ca ticăitul unui ceasornic. Aici înțelegi limbajul baletului, vocabularul necesar construcției unui spectacol, aici ni se descoperă mijloacele prin care se obține plasticitatea, musculatura dură dar precisă a corpului expresiv mereu în căutarea acelor informații secrete pe care le conține și care devin instrumentele lui de lucru. Descoperi că dincolo de miraj, de latura vaporoasă, delicată, baletul e o matematică, o geometrie, dispune de formule clare, scheme, algoritmi. O materie exactă. Uneori, obiectivul camerei redă corpul expresiv printr-o imagine fragmentată, divizată, ca prin cernerea unei site în care au rămas la suprafață o frântură de corp în tensiune, o arcuire a gambelor mijlocind echilibrul perfect, prelungirea unor mâini șerpuind ca filamentul unui fum de narghilea, suspendarea într-o săritură în care timpul se oprește ca într-o apnee a curgerii, toate redate cu o intuiție a detaliului intimist care până la urmă se leagă într-o singură poveste.


Într-un sens mai larg, fotografiile din sala de balet sunt un studiu asupra tinereții, asupra opulenței cu care tinerețea își exhibă victoria prin puterea, elasticitatea, plasticitatea, frumusețea ei. Totul e din perspectiva tinereții, pentru că baletul are vârsta mugurilor în floare, e despre primăvara cărnii, iar tot acest banchet al tinereții te face să uiți că există pe lume degenerare sau neputință a trupului.
În sala de studii, ca și pe scenă sau în culise, Albuțiu rămâne în poziția martorului spontan, imparțial și neintruziv, care "nu știe nimic" despre ce urmează să se întâmple și vede totul pentru prima oară, iar asta se observă din atitudinea balerinilor care par că nici nu observă fotograful. Acesta e punctul din care declanșează, unghiul din care captează. De altfel, baletul e ceva atât de frumos încât rămâi uneori martor mut, fără cuvinte, ca în fața unui asfințit unde simți nevoia să lași imaginile să vorbească de la sine.
Portretele sunt foarte naturale, în priză directă, atât de directă încât în unele momente uiți că e vorba de fotografie, mai degrabă e vorba de cât de liberi se simt balerinii și cât de mult se bucură de ceea ce fac. Pentru balerini poate fi o terapie prin care își pot documenta/derula viața, întorcându-se la diferitele etape ale vieții lor, într-un exercițiu al descoperirii de sine.
Onestitatea relației dintre fotograf și model face ca personalitatea balerinilor
să fie remarcabil portretizată, reușind să redea acel instantaneu natural, care arată cât de conectat este fotograful la ceea ce fotografiază, la o realitate pe care nu simte nevoia s-o "înghețe" ca să o poată prinde, pentru că a fotografia balet e ca și cum ai fotografia apa în curgerea ei, e o fotografie de "action" în care fotograful trebuie să fie extrem de adaptabil, iar capacitatea de decizie foarte rapidă, dat fiind că momentul poate să plece într-o secundă, momentul fiind cel care declanșează, la fel ca în fotografia jurnalistică.
Din meniu nu lipsește umorul, "trusa" de fotograf fiind asezonată ici-colo cu luciri de umor în tușe subiacente sau diverse formule anecdotice.


O particularitate o reprezintă cadrele suprapuse, contrastante, care într-o singură imagine condensată traversează spații diferite. E o joacă de-a contrastele. Imaginea unei clădiri se suprapune peste allonge-ul unei balerine, universul imobil al unei clădiri se suprapune peste cel mobil al mișcării de balet, o parcare se inserează într-o scenă din Don Quijote, ca și cum gesturile dansatorilor ar reverbera în lumi paralele, cu existențe absolut separate, dar care vedem cum se întrepătrund, se absorb, ies din spațiul curent, exact ca într-un déjà vu în care ai senzația că o mână nevăzută îți vântură o imagine dintr-un alt spațiu, așa, ca o coincidență surprinzătoare. Acest melanj ca de himere oferă un câmp de profunzime mai larg, multidimensional, într-un registru diferit de cel cu care ne-a obișnuit fotografia de balet. Se îmbogățește imaginea "alterând-o" prin conexiuni nebănuite, care penetrează membrana dintre dansator și lumea exterioară, locuindu-l temporar, învăluindu-i mișcarea musculată prin desființarea granițelor și depășirea convenției. Se deschide o breșă în zidul dintre concret și abstract, într-o manieră ușor edulcorată, ca acele imagini deconectate de la sursa de energie, care nu dispar pur și simplu, ci se pierd încetul cu încetul, se sting într-un timp interstițial, suspendat, un timp ca un parfum venit dintr-o lume intermediară, asemănătoare cu cea a visului. Suprapunerea face relativă contextualizarea imaginilor într-un spațiu clar definit. Îți pot da chiar senzația că ele provin dintr-un mediu acvatic, infuzat de o lumină estompată care pare să vină pe sub apă. În plus, îți dau de gândit. E ca o sugestie a faptului că tot ceea ce are o formă clar definită, dispare în timp, se dizolvă în aduceri-aminte care arată exact așa, ca niște cadre suprapuse, dar prinse, "capsate" într-un sentiment, într- o emoție concentrată, sublimată.
Este un ochi diferit cu care Albuțiu (re)încadrează realitatea dansului. Un stil diferit de a descompune și recompune mișcarea, sensul mișcării, prin această metaforă a spațiului unificat care generează un joc încrucișat al percepțiilor, al vibrațiilor diferite, între care creează conectare.


Portretizarea obiectelor face loc unei foto-realități în care primează compoziția. Statueta-manechin a lui Iisus sprijinit de cuierul garderobei, un Iisus abandonat, exilat parcă, e un cadru-forță, spectaculos prin suprarealismul său, aducând cu Iisus cel din pelicula Holy Mountain unde regizorul Alejandro Jodorowsky descompunea lumea, divinitatea, ca la o biopsie.
Chiar dacă compoziția cadrelor e aparent statică există o dinamică dată de faptul că elementele care le compun sunt situate într-un grad contradictoriu unele față de altele. Acest lucru face ca fiecare element să fie important, să spună ceva, însă vom găsi întotdeauna un subiect și un predicat (uneori vizibil, alteori sugerat) care coagulează, trasează firul roșu, în așa fel încât imaginea reușește să transmită un mesaj care trece dincolo de limita memorabilității.
Poate că aici apare cel mai evident felul în care Albuțiu combină adesea "văzutul" cu "nevăzutul", lăsând să transpare prin vârful aisbergului și partea lui mai puțin vizibilă, dar reconstituibilă intuitiv.
Față de explozia de vitalitate din fotografiile de la studii sau a portretelor, imaginile cu interioare accesează un alt sertar stilistic. Tocmai de aceea, ceea ce te îndeamnă să nu te oprești din a da pagină cu pagină e sentimentul că în fotografia lui Albuțiu mereu se deschid sertare, mereu mai încape altceva, altfel, altminteri.
Tolstoi spunea că arta e procesul de creație care trezește în receptor propria emoție, ceva ce a experimentat. Din acest punct de vedere portretele îi conțin nu doar pe balerini, dar îi conțin și pe toți cei care îi privesc. La final, după ce ai răsfoit fotografie după fotografie, te întrebi dacă albumul poate fi privit prin prisma unei singure fotografii care ar putea să spună totul despre un spectacol, despre spațiul în care are loc, despre artiști. Cu siguranță în cartea Chocolat après ballet vei găsi ACEA fotografie care să nu impresioneze doar simțul imaginii, senzorialul, ci care, pe moment, sau în timp, să se consacre.


Click pentru comenzi aici.