Capodoperele se citesc doar pe hârtie

Nu mai țin minte cât timp a trecut de când mi-am cumpărat primul e-reader, dar trebuie că sunt vreo 12 ani. Nu știu ce denumire are în românește, așa că îl numesc Kindle.
Am fost foarte entuziasmată, puteam descărca orice carte doream în doar câteva secunde și la un preț relativ decent iar asta mi se părea uimitor. Faptul că în primii ani de viață am avut parte de tot soiul de lipsuri își spunea cuvântul și la cărți. Mă urmărește și acum coada de câteva ore la care am stat împreună cu Mama la librărie ca să cumpărăm Shogun. Și faptul că pe lângă cartea pe care o râvneam, ni s-au trântit în brațe și trei volume de cuvântări ale tovarășului, pe care nu aveam curajul să le aruncăm și care ocupau inutil spațiul în biblioteca de acasă. Când în sfârșit aveam acces la toate cărțile din lume, cum greu mă abțineam să nu-mi descarc tot ce visasem cândva, și nu mă gândeam că mi-ar trebui câteva vieți ca să pot citi tot.

Îmi urmăream scriitorii preferați și de îndată ce anunțau că au publicat o carte nouă mi-o cumpăram și eu imediat.
Îmi plăcea că puteam să citesc pe întuneric, că-mi puteam lua kindle-ul peste tot cu mine, că e mic și ușor de transportat. N-am avut niciodată probleme cu împachetatul bagajelor la capitolul haine, însă mereu am o problemă când vine vorba de cărți. Nu știu niciodată câte să-mi iau cu mine într-o vacanță și trăiesc permanent cu teama că le termin înainte să mă întorc acasă. Sau cu regretul că ar fi trebuit să duc cu mine alt volum, care probabil mi-ar fi plăcut mai mult. E-readerul îmi rezolva miraculos toate aceste probleme. Cărți câte vrei, la îndemână, fără să ocupe loc în bagaje.
Însă după ce citeam două sau trei cărți pe ebook, un soi de drăcușor îmi crea un sentiment de insatisfacție și îmi șoptea să mă întorc la cărțile pe hârtie, pentru că după lectura pe ecran mă simțeam de parcă mă ridicasem flămândă de la masă.

La începutul fiecărei veri îmi setez obiective foarte ambițioase. Pentru că programul mi-e de regulă mai lejer, îmi propun să citesc cărți mai lungi, sau care mă solicită. Anul trecut a fost și anul recitirilor pentru mine, așa că înainte de vacanță m-am întors (după vreo 24 de ani) la Război și pace. Inițial mi-am descărcat-o pe Kindle, pentru că mi se părea mai practic. Însă am constatat rapid că marile capodopere nu se pot citi pe e-reader. Și nici în viteză. Mi-aș fi dorit să reiau unele pasaje, să mă întorc la ele, însă pe dispozitivul meu electronic întoarcerea e anevoioasă. Probabil și din cauză că nu-l știu eu folosi suficient de bine și n-am răbdare să descopăr ce funcții are. În orice caz, ideea e că tot la volumul pe hârtie m-am întors, pentru că oricât de mare și de colțuros ar fi fost, satisfacția răsfoitului și recititului este infinit mai mare atunci când ții fizic o carte în mână.

Săptămâna trecută l-am întâlnit la Cluj pe scriitorul norvegian Lars Saabye Christensen. Îi cunoșteam opera de mai mulți ani, am citit romanul Beatles (în traducerea Sandei Tomescu Baciu) când a fost reeditat în 2008 în Colecția Cotidianul, luându-l cu împrumut de la bibliotecă. Apoi Frați pe jumătate mi l-am descărcat pe Kindle și l-am citit în timpul unei vacanțe la Stockholm. Probabil și atmosfera scandinavă a locului m-a făcut să iubesc foarte tare cartea asta.

Acum la Editura Casa Cărții de Știință a apărut cel mai recent volum semnat Lars Saabye Christensen, tot în traducerea doamnei Sanda Tomescu Baciu. Acesta a fost și motivul pentru care scriitorul norvegian s-a aflat la Cluj. Cartea se numește Bunica mea chinezoaică și este mai degrabă un volum de memorii și un omagiu adus bunicii paterne a autorului. I-am cerut un autograf pe ea, dar cel mai mult mi-ar fi plăcut ca el să-mi semneze Frați pe jumătate, care îmi plăcuse teribil de mult. Însă pe aceea o am doar în format electronic.
Cu ocazia asta am mai adăugat pe listă un motiv pentru care n-o să-mi placă cu adevărat niciodată să citesc pe e-reader: nu poți cere autografe de la scriitorii pe care îi admiri.