La Noaptea muzeelor merg de la prima ediție, însă n-o fac neapărat pentru exponate sau expoziții. Ar fi și greu să te concentrezi pe expoziții, dat fiind că peste tot e atât de multă lume, că trebuie mai degrabă să fii atent să nu calci pe picior pe careva, sau să nu împingi din greșeală un copilaș care se împleticește printre adulți. La Noaptea Muzeelor mă duc pentru atmosferă. Pentru aerul voios și lipsit de griji din tot orașul. Pentru oamenii veseli și relaxați care se bucură să fie împreună, să stea la coadă, să intre în galeriile luminate pe care să le străbată în pas domol, povestind, salutând, făcând fotografii.
Anul trecut n-am avut curaj să merg. Pandemia încă neterminată îmi lăsase o neliniște care mă făcea să nu mă pot relaxa în spații închise împreună cu mulți alți oameni. Anul acesta însă, am revenit, ignorând complet perioada în care am purtat mască, m-am ferit de străini și m-am panicat la orice strănut. Uit de viruși, spaime, măști și boli contagioase. Stau la coadă, intru în spații mici, miros borcănașe cu diverse substanțe alături de alți necunoscuți. Respirăm același aer, râdem, ghicim cot la cot: mușețel, cardamom, unt de cacao. O joacă de copii, care ne prinde și pe noi, adulții. Admirăm bucăți de meteorit, lazurit, malachit, cuarț, agat, aventurin. Un copil de grădiniță privește cu ochi mari și nu-i vine să creadă. Sunt din plastic? Își întreabă tatăl. Nu, sunt create de natură. Sunt toate scoase din pământ. Împrumut curiozitatea copilului, deși nimic din ce văd nu e nou. Am admirat totul de multe ori în anii precedenți. Dar mă uimesc la fel de fiecare dată delicatețea, culoarea, forma. Și mă încântă curiozitatea copiilor, aerul lor dezorientat, secundele în care stau nemișcați, pentru ca imediat apoi să o zbughească la fugă în altă parte, spre noi mirări și noi întrebări.
Urc pentru prima dată și în Turnul pompierilor, proaspăt renovat. De sus, Clujul pare pașnic, răbdător, acceptând mai ușor decât oamenii siluetele greoaie ale clădirilor cu foarte multe etaje care de câțiva ani străpung în moduri lipsite de farmec, delicatețe și morală un țesut urban coerent și familiar. Am putea vorbi despre etică și despre orașul tuturor, dar nu e momentul potrivit. De fapt, am ieșit ca să ne recuperăm orașul, ca să simțim că ne aparține, mai ales că în viața de zi cu zi de îndoim de asta tot mai des. Am ieșit să ne bucurăm, să fim împreună, să le zâmbim necunoscuților, să le facem loc să privească și ei panorama, dealurile verzi, care obligă Clujul să se reverse, ca un aluat de cozonac pus la dospit într-un vas prea strâmt.
Urcăm, coborâm, intrăm, ieșim, salutăm, zâmbim, admirăm, ne aplecăm, ne întâlnim cu prieteni și cunoștințe, ne tragem sufletul la un pahar de prosecco. Se apropie miezul nopții, rând pe rând, muzeele se închid. Îmi pare rău că se termină seara asta pașnică, cu aer destul de rece pentru luna mai, dar senină. Pornesc spre casă. Prind ultimul autobuz, plin de călători care-și arată pozele din telefon și plănuiesc ziua de duminică. "Mâine să mergem și la Zoologic. Astăzi n-a fost timp destul".
