16.05.2023
Intro

Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:

scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.



Alexia Popa - 17 ani (I)

Autobiografia în 50 de cuvinte și-o minciună

Sunt Alexia și pot spune că sunt formată din tot ce am trăit până acum. Din iubirea puternică pe care am simțit-o și din lacrimile pe care niciodată nu le-am putut stăpâni. Din acele discuții la 4 dimineața când îmi dispare orice filtru. Sunt un cumul de experiență. Și ce mai experiență la doar 17 ani...

Cum mă vede...

Văd o mare învolburată când se enervează și o oază în mijlocul deșertului atunci când se liniștește. Văd un adult când îmi vorbește și totuși încă un copil când plânge lângă mine. Într-o zi este prea cerebrală, iar în următoarea e cu totul lipsită de orice rațiune, e doar suflet. Știu tiparul ca pe apă, e normal, pentru că atunci când mă uit la ea, văd o altă versiune a mea.

Superputerea mea


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 07:30. Fiind încă pe jumătate adormită, această informație nu a stârnit vreo conexiune în capul meu, așa că privesc pe geam. Raze puternice străbat sticla acestuia și pătrund în cameră, dând impresia că în aer plutesc particule fine de aur. Toate acestea nu pot însemnă altceva decât începutul noului anotimp, iar acesta nu este orice anotimp, e chiar cel în care răsar ghioceii! Preferatul meu! Râd la propria aluzie și, într-un final, decid că e momentul să mă trezesc. Mă dau jos din pat și realizez că nu există, de fapt, o a treia zi de weekend și că azi este luni. Luni... aaa luni... adică zi cu liceu! "Oricum, nu am cum să ajung la prima oră, deci ce rost are să mă mai grăbesc acum?" gândesc eu în timp ce mă îndrept spre bucătărie pentru a-mi prepara vestita și incomparabila cafea. În drumul meu, trec pe lângă două rafturi paralele, aproape de lungimea peretelui, prinse de acesta, iar pe ele sunt așezate cu multă meticulozitate numeroase globulețe. La prima vedere, ai spune că sunt niște simple baloane de săpun, corpuri sferice ce reflectă întregul spectru de culori, însă dacă te apropii, observi că sunt speciale. Nu numai că nu pot fi sparte printr-o atingere, dar în interiorul lor se pot vedea mici imagini mișcătoare. Sunt amintiri pe care eu pot să le obiectivizez! DA! Asta e superputerea mea. Aceste globulețe păstrează esența momentelor de maximă intensitate din viața mea, indiferent de ce sentiment provocat este vorba. De aceea am două rafturi, ca să le separ pe "cele bune" de "cele mai puțin bune". În orice caz, le păstrez pe toate. Pornesc spre liceu cu gândul de a face această zi una bună, deși am pierdut puțin startul.

În timpul orei de psihologie, profesorul anunță un test fulger în ultimele 10 minute. "Aș dori să-mi scrieți pe o foaie de hârtie câteva aspecte care să vă ilustreze acești ani de liceu. Niște lucruri la care o să vă gândiți chiar și după 50 de ani de acum încolo atunci când o să vină vorba de primul capitol al tinereții voastre." Apoi, deodată, mintea mea devine împânzită, dar nu de reușite școlare, nu de toate locurile în care am călătorit, nu de toate lucrurile pe care le-am avut sau pe care nu le-am avut... ci de chipuri. "Chipuri" care s-ar aștepta să fie în mintea mea în acest moment, cărora încerc să le reamintesc mereu însemnătatea, dar și "chipuri" care s-ar mira dacă ar afla că le port cu gândul, "chipuri" cărora nu am avut încă ocazia sau curajul să le dezvălui acest lucru. "Chipuri" pe care eu le consider singurul vis împlinit pentru care nu a trebuit să muncesc prea mult. "Chipuri" care au fost piedestalul fericirii mele până acum. Și atunci, simt în palmă cum se formează o nouă amintire! Superputerea mea a intrat în acțiune. Mă uit în jur și îmi dau seama că toți ceilalți încep să predea foile iar eu nici nu am început să scriu. În grabă, îmi enunț lucrarea destul de stângaci, însă reușesc să captez esențialul. "Tinerețea mea sunt:" și am început să enumăr.

Tot drumul spre casă am analizat capsula strălucitoare, proaspăt formată. Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru o altă putere prin care să pot să și retrăiesc amintirile create, însă și această unicitate și singularitate a lor are propriul farmec. Sau poate o putere care să asigure că voi avea oportunitatea să trăiesc asemenea momente pentru tot restul vieții, chiar și atunci când o să se termine această etapă. Sau una care să facă etapa să continue la nesfârșit... deși nu știu ce efecte poate avea această lipsă de evoluție.

Ajung înapoi acasă. Mă simt împlinită, mândră, dar cel mai mult recunoscătoare. Și nu pentru putere, ci pentru acele "chipuri" fără de care faptele nu s-ar mai întâmpla, lucrurile nu s-ar mai lega, amintirile nu s-ar mai forma, sentimentele nu s-ar mai simți, iar eu nici că aș mai știi ce-i aia "a trăi".

Masa de Paști

Ce-i drept, sunt pusă în fața acestei conjuncturi de două ori pe an: de Crăciun și acum, de Paști. Și, totuși, încep să-mi simt pulsul în tâmple, parcă anticipând firul discuțiilor la care urmează să particip... în fine, e mult spus "să particip". Nu-mi pot da seama când a fost momentul în care totul s-a schimbat. Sau poate așa a fost dintotdeauna, dar ochii mei de copil erau prea orbi să vadă și mintea prea fragedă să înțeleagă ceea ce îmi este foarte clar acum.

Când intru în sufrageria bunicii, sunt mereu întâmpinată cu uzualele "Alexi, ce te-ai schimbat, abia că te mai recunosc!" sau "Când ai de gând să te oprești din crescut?". Însă, după câteva momente, începe partea proaspăt adăugată:
- Alexi daaar, de ce ți-ai tăiat părul? Ți-a plăcut ție așa? Era așa lung și frumos... eu așa îl aveam când eram ca tine! spune o voce.
- Bine, bine, lasă asta! adaugă alta. Spune-ne pe ce "drum'' te gândești să o apuci? Dacă ți-a luat atâta timp, sigur trebuie să fie ceva bun!

Observ cum mama vrea să le satisfacă deja curiozitatea cu un răspuns, dar i-o iau înainte și adaug repede "Nu, nu, încă mă mai gândesc!". Mama nu mă înțelege când fac asta, iar eu îi dau mereu aceeași explicație: "Nu vreau să pornesc iar ceva ce o să mi se țină deasupra capului la fiecare ocazie".
- Normal că nu știe! Nu vedeți că așa se face în zilele astea? Deciziile importante se iau cu câteva momente înainte să fie prea târziu! se aude o a treia voce spunând.
- Lasă, lasă, că încă e devreme. E copil. O sa învețe! revine prima voce în discuție.

Nu credeam că se poate produce un întreg conflict din cauza asta. Un conflict despre mine la care nici nu pot să particip. Nici nu știu ce aș spune dacă mi s-ar da șansa, nu aș știi pe cine din mine să las să se apere: adultul sau copilul? Pentru moment decid că cel mai bine e să mă ridic de la masă, să las lucrurile să continue dar fără ca eu să aud. Merg spre bordura din fața casei, mă așez și aștept. Nu știu exact ce aștept. Aștept să am un exces de maturitate și să mă întorc ca să-mi dezvălui propriile puncte de vedere? Aștept să vină cineva după mine să mă consoleze? Cred că vreau să se întâmple amândouă la fel de tare...
- Ia, uită-te în față! Mărul în care ne jucam noi de-a Peter Pan e încă acolo! Nici n-ai zice că au trecut 10 ani de atunci!

Recunosc vocea, dar tot îmi întorc privirea în direcția ei. E verișoara mea, cea cu care mi-am petrecut toate verile aici, la bunica, și, da, acela e pomul în care ne jucam de-a Peter Pan, care îmi doream mereu să fiu eu. O cheamă Raluca, dar așa e strigată doar când urmează o discuție serioasă, așa că o să continui cu Ralu. Ralu are acum 26 de ani. E adult. Dar e un adult cu o minte cât se poate de copilăroasă... și nimeni nu pare să aibă o problemă cu asta.
- Mie mi se pare că a îmbătrânit, zic eu. Sigur nu-l mai ține mult.
- Da, dar încă e în picioare!

Nu înțeleg unde vrea să ajungă cu asta. Se așază lângă mine și urmează un moment de tăcere, dar simt cum mă așteaptă să încep.
- Cred că am pierdut ceva. Ceva important. Acel ceva care mă făcea cine sunt sau cine eram... Mi-e teamă că nu o să-l mai găsesc niciodată.
- Eu te văd la fel.
- Ai fi cam singura. În schimb ceilalți -
- Tot tu ești.
- Nu mai spune asta! Nu! Nimic nu mai e la fel! Și din cauza asta, am început să pretind. Pretind că sunt adult, că știu fiecare pas pe care îl am de făcut, că nu-mi scapă nimic de sub control niciodată și că nu mi-e frică de viitor. Dar, uneori obosesc și atunci pretind că încă sunt un copil și că mai am timp să stau, să mă gândesc și să mă răzgândesc. Că e greșit să-mi pun pe umeri atâta greutate, pe care știu că nu pot să o duc acum. Dar toate astea se transformă ulterior în scuze. Și din câte am auzit în jur, viața nu-ți acceptă scuzele!

Mă privește ca și cum îi vorbesc într-o limba străină.
- Uite până și acum fac asta! Pretind că tu mă înțelegi doar ca să simt că am cu cine vorbi!

Atunci când se scurge și ultima picătură de adrenalină din mine, mă uit iar la expresia de pe fața ei. Nu e chiar la ce mă așteptam. E calmă. A devenit la fel de calmă ca la început.
- Eu nu cred că ai pretins vreodată. Ceva-ul ăla al tău se schimbă. Tu te schimbi și nu este nimic greșit cu asta. Trebuie să se întâmple. Nu ești în vale căzând fără să te poți opri, așa cum crezi. Ești doar... cum să zic... în cumpănă!

Cred că este pentru prima oară când îmi arată latura asta a ei...
- A, și eu chiar te înțeleg! Am avut și eu o asemenea cumpănă. Dar am depășit-o stând cu tine. Aveam 18 și tu 9. Deveneam adult și tu erai singurul fir care mă mai lega de copilărie. M-ai ajutat să trec de la o etapă la cealaltă, ca un catalizator. Vezi? Încă mai știu ceva de la chimie!

Atunci parcă mi se schimbă perspectiva. Mărul, într-adevăr, nu mai e la fel ca acum 10 ani. Dar este acolo. Încă este acolo. Și cât timp nu este smuls din rădăcini, va rămâne acolo multă vreme.
- Hai, Peter Pan, e momentul sa crești!

Îmi întinde mâna ca să ne întoarcem înăuntru.
- Bine, Wendy... mulțumesc.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus