Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


competiția = pentru mine, e un mecanism de apărare atunci când simt că mă aflu undeva sub așteptările pe care le am, în primul rând, eu de la mine, dar și sub cele pe care le au ceilalți; se manifesta prin momente de motivație exagerată, fără efecte benefice pe termen lung, care dau falsa impresie a unei ambiții constructive


Și acum îmi amintesc toate discuțiile de la începutul anului. Clasa a 11-a, septembrie, 2022. "Pe bune, Alex, chiar e serios! Nu o mai fie timp de toate ieșirile astea! Ai patru meditații pe care trebuie sa le tratezi cu seriozitate! Până la urma sunt vreo 600 de lei pe săptămână... Nu vreau să ți-o zic iar, dar trebuie sa-ți vezi de prioritățile tale.", o aud pe mama. "Păi bine, uite cum o să fac astfel încât să reușesc să fac bine și la meditații, dar să pot și să ies. Bun, avem pe săptămână 4 meditații, 2 ore fiecare. Asta vine... 8 ore. Hai sa zicem că alte 14 lucrez eu suplimentar. Deci... 14 cu 8... 22! 22 ore de lucru pe săptămână! Și, în restul, pe lângă, evident, dormit și mâncat, pot să ies și eu afară! Mie mi se pare destul de convenabil!", mă aud pe mine explicând. Nu o să uit expresia mamei atunci când am rostit "suplimentar", ca și când acela era fix cuvântul pe care nu voia să îl audă. Dar de ce?
"Da, mă, lasă că e bine așa! Las-o să facă așa cum și-a propus! Dacă îi impui tu ceva, sigur nu o să meargă la fel de bine. Așa e corect, zic eu! Politically correct! Doamne, părintele trebuie să inspire puțină încredere și să nu se mai strofoce atât! Uite eu, de exemplu. Nu m-am strofocat 10 ani și a fost bine, trebuie să recunoști și tu! Și asta pentru că am avut încredere! D-aia n-am eu fire albe în cap acum!", aud tonul glumeț, dar în același timp reconfortant, al lui tata.

Îmi aduc aminte și lunile octombrie, noiembrie și o parte din decembrie, în care simțeam cu orice preț nevoia să dovedesc că mă descurc la toate, simultan. Și nu doar că mă descurc, că o fac chiar foarte bine. "Mamă, Alexia, nu știu cum reușești cu atâtea...". Asta mă făcea să mă simt bine. "Vezi că aproape de fiecare dată când intru la tine în camera te văd doar pe telefon. Mai pune și tu mâna pe chimia aia!". Asta nu mă făcea să mă simt așa bine.

Dar cel mai mult îmi aduc aminte de luna trecută. "A sunat mama, să știi...", îmi spune doamna de chimie. Nu am mai vrut să aud nimic din momentul acela... Se pare că faptul că am stat până la 2 dimineața în ultimele zile ca să-mi fac tema a fost perceput de mama ca un semnal de alarmă. Atunci așteptam doar momentul în care se va termina meditația și mă va suna ca să mă întrebe ce am făcut. "Am vorbit cu doamna azi.". "Știu! Și? Ești mulțumită?". "Da, chiar sunt.". Prea sincer. Nu înțeleg. "Mi-a zis ce știam și eu deja, te descurci și totul e bine, iar eu n-am de ce să mă îngrijorez...".

Dacă e să judec după rezultate, totul a rămas constant. Nici mai bune, dar nici mai slabe. Ceva s-a schimbat, totuși. Natura stimulului care mă împinge să continui. Și, de data asta, s-a transformat în ceva mult mai constructiv.


Inspir. Expir. "Gata! Cred că sunt gata!". Vocea din capul meu sună foarte încrezătoare, de parcă nici nu știe ce o așteaptă, însă fata din oglinda care mă privește înapoi tot speriată e. Chiar îngrozită. E dimineața înainte de primul examen de-a dreptul serios pe care l-am dat vreodată, iar rezultatul urmează să reflecte toată munca mea de 8 ani încoace. "E normal să mă simt așa. Cred...". Verific pentru a patra oară dacă am tot ce îmi trebuie în ghiozdan: buletin, copie după certificat, stilou, cerneală, pix, pix de rezervă, ciorne, creion simplu, creion mecanic, gumă și apă. "N-am cum să nu mă descurc! Ce naiba, dacă nici cu tot timpul pe care l-am avut în pandemie nu pot să reușesc, atunci clar sunt o cauză pierdută...". Cu o oră și jumătate înainte să înceapă examenul, plecăm toți trei de acasă spre școala care e în spatele blocului. "Mamă, am palmele fleașcă....". Ajungem în scurt timp și urmează partea cea mai greu de îndurat. Aștept. Aștept să o sune toate rudele pe mama și să îmi ureze prin ea mult succes. Ciudat e faptul că doar bunica și o verișoară nu mă întreabă la fiecare întâlnire ce clasă mai sunt și eu... Înseamnă că vestea marelui eveniment de azi a ajuns la urechile tuturor în așa scurt timp. "Super!". Acum aștept să vină prietenii mei ca să pot vedea și expresiile lor. Să văd cum se simt. Să văd că și pe fețele lor se citește același lucru ca pe a mea. Din fericire, dar în același timp și din nefericire, majoritatea e destul de stoică, aliniată încrezător în fața porții. Parcă au și trăsăturile puțin schimbate, dar asta e pentru că nu i-am mai văzut de 4 luni, de când a început pandemia. Am uitat de asta. "Și eu am muncit la fel de mult ca ei! Orice ar pica, știu! Doina, de exemplu! Păi, doina populară este specia literară care se definește prin..." și încep să vorbesc singură. Cu coada ochiului, observ că lumea începe să se agite și să se îngrămădească. Se intră. Mama și tata îmi urează ultimul "succes" și îmi fac cu mâna, dar eu nu îi văd. Nu văd nimic în jurul meu, decât drumul spre clasă. Destul de urât din partea mea, dar sigur mă înțeleg... Ajung în sală, mă așez la banca cu numele meu, îmi scot ce-mi trebuie din ghiozdan și ascult citirea regulamentului. "Aghh! Care era, mă, cuvântul ăla frumos sinonim cu gingaș? Mi l-am și notat undeva... Li... Lilial! Da, gata asta e! Bun, dacă pică liric pe ăsta îl spun și îi dau pe spate!". Încep să mă joc cu fermoarul de la penar. "Și la complement direct era cu despre cine, pentru cine, nu?" Supraveghetoarea termină de citit regulamentul. "Nu, nu, nu, ăla e la indirect!" "Gata, taci, că mai rău te încurci!". "Oare s-au supărat pe mine că nu le am zis și eu pa? Chiar nu i-am văzut, n-am făcut-o intenționat... Iar o să spună că nu știu să mă port....". "Da' pe mine de ce nu mă sună niciodată nimeni? De ce pe mama? Chiar cred că nu am și eu un telefon? Și mai sunt și -". Intră doamna directoare cu subiectele în plic. Acum e liniște. Nu se mai aude nimic.
"Gata! Cred că sunt gata! Trebuie să fiu gata!".