Cum mă vede... pisica mea, Rory / Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


 Mă numesc Anna și în cei 16 ani de viață nu mi-am găsit încă menirea. Nu știu ce vreau să fac cu viață mea, dar știu că atunci când îmi voi dea seama, nimic nu îmi va mai sta în cale.


Bună! Eu sunt Rory. Probabil îmi cunoașteți omul de companie, Anna. Când o vedeți, să îi spuneți să îmi aducă pliculeț când vine acasă. Nu vreau ca ea să știe, dar o iubesc foarte mult. În ultimul timp, a fost ocupată cu teatrul. Nu știu exact ce e ăla, dar dacă pe ea o face fericită, sunt și eu fericită. Sper totuși să nu uite de mine.


Competiția este definiția într-un cuvânt a vieții mele. Când eram mică, concuram cu cei de la grădiniță - "Cine poate să coloreze cel mai repede un dovleac?". Mai târziu, am concurat cu prietenele din parc - "Cine merge mai repede pe role?". Cumva am fost într-o competiție continuă cu mine însămi pentru a le aduce mai multă fericire părinților mei. Mereu trebuie să îi bucur cât pentru două, trebuie să îi fac mândri cât pentru două. Am ajuns în Lazăr tocmai pentru a avea măcar o fată la cel mai bun liceu din țară. Sper că sunt fericiți că sunt copilul lor, iar dacă nu sunt, o să lupt pentru asta. Trăiesc pentru competiții și concurez pentru a rămâne în viață.


Uneori, mi-aș dori să fug de acasă, să merg să trăiesc cu lupii prin munți și să mă hrănesc cu fructe de pădure. Măcar așa aș scăpa de presiunea examenului. Fiecare săptămână e la fel. Luni și vineri - meditații la mate, marți și miercuri la română, sâmbătă la engleză. M-am săturat să stau până la ora 2:00 în fiecare noapte să termin temele pentru meditații. Am noroc că profesorii de la școală ne dau note ca să ne ajute cu mediile, dar tot e complicat să stau concentrată atâtea ore. Vreau să dau examenul mai repede ca să scap, dar în același timp nu vreau să vină acea zi pentru că încă nu mă simt pregătită. Mama spune că ar trebui să îmi fac de acum lista cu licee, dar cum aș putea eu să stau să îmi aleg liceul când eu nu am timp nici să îmi ud plantele din cameră. Anul asta mi-au murit trei cactuși. Încă nu știu cum este posibil să omori un cactus, dar se pare că eu am reușit... de trei ori. Sper să nu fac la fel și cu notele de la examen.


23 iunie. O zi înainte de Evaluarea Națională. Mai bine zis, o noapte până la Evaluarea Națională. Știu că ar trebui să am emoții, să stau la birou și să mă mai uit pentru o ultimă oară peste caracterizarea de personaj sau să mai rezolv câteva exerciții la matematică, însă eu stau cu fundul pe pervaz și îmi mișc încet picioarele. Știu că ar trebui să fiu stresată, dar nu sunt. Am muncit tot anul pentru acest examen, mi-am stors ultimele lacrimi când încercam să rețin autorii cărților, iar stresul l-am pierdut încă de la simulări. Singurul sentiment pe care mai sunt în stare să îl percep este vinovăția. Mă simt vinovată că alții stau și lucrează până în ultimul moment, iar eu stau și mă uit cum fata care sta în blocul de vis-à-vis aleargă după câinele care i-a furat masca pentru ochi. Oare e ceva greșit cu mine? De ce nu am emoții ca toți ceilalți? Toată viața mi s-a spus că este un examen foarte important, dar tot ce am făcut eu în ultima săptămână a fost să termin trei seriale. Tot anul acesta s-a simțit ca un maraton, iar acum, la final, când ar trebui să trag cel mai tare, eu mă împiedic în propriile mele șireturi. Din ce povestesc pare că nu am făcut nimic tot anul și că o să iau 5 la examen, dar nu e chiar așa. Am muncit cum nu aș fi crezut niciodată că este posibil. Dacă stau să mă gândesc... sunt mândră de mine.

Oficial, m-au doborât toate emoțiile care îmi lipseau ieri. Am palmele reci deși afară sunt 30 de grade. Vreau să cobor mai repede din mașina asta, să termin cu examenul ca să pot să scap și eu de starea asta oribilă. Cred că sunt cea mai necredincioasă persoană pe care o cunosc, dar în acest moment aș vrea ca Dumnezeu, Allah, Buddha, toți să existe și să mă ajute să intru în Lazăr.