Cum mă vede... fratele meu / Superputerea mea / Ziua examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Când eram mică, mă vizualizam toată viața având breton. Pentru 16 ani a fost un element definitoriu mie. Acum am 18 ani și, de fiecare dată când mi se cere să mă prezint, mă blochez după propoziția "Numele meu e Beea." La un moment dat, am tăiat o mare parte din viața mea și am luat-o de la capăt. Cum bretonul ar fi continuat să existe dacă l-aș fi tăiat, am decis să-l las să crească.


Frate-miu crede că ar trebui să mă maturizez.
Brusc mă pune să mă uit după facultate.
Vrea să o las mai moale cu joaca.
E "protectiv".
N-am nevoie de protecție!
Nu știe ce vorbește.
A uitat ce amuzant era când ne jucam împreună.


11 noiembrie. Deschid ochii, mă uit la ceas. Ora 11:11. Un început de zi promițător. Mă dau jos din pat și nici nu apuc să mă spăl pe dinți că se aude mama: "Iar ai dormit și ai ratat toată ziua! Nu faci nimic în casa asta! Trebuie să fac eu mereu totul!" Cred că fiecare generație are fusul ei orar. Ori asta, ori ai mei îl au dereglat de tot pentru că se trezesc la 06:00 și se culcă la 21:00 indiferent ce zi a săptămânii e. Realizez că azi e duminică, așa-zisa "Zi de odihnă" dată de Dumnezeu, propriu-zisa "Zi de curățenie" dată de mama. Cobor scările, dar nu înainte să mă pregătesc sufletește pentru ce știam că o să urmeze: țipete, reproșuri și o garnitură de jigniri. Cam asta înghit eu la fiecare mic dejun. Asta și niște cereale cu lapte că nu-mi permit să mă ating de aragazul abia lustruit de mama.

Tac. Tac și aștept să se termine. Mama continuă să vorbească și să țipe, eu continui să tac. E un fel de "superputere" a mea. Superputere sau ultimă-putere pentru că n-am avut niciodată forța să duc o ceartă până la capăt. Cu mama, cu diriga, cu frate-meu, cu aia de franceză, cu controlorul, cu o casieriță irascibilă, cu o bătrânică din 436 al cărei fus orar s-a scurs de mult. De cele mai multe ori oamenii se enervează și mai rău la reacția mea, dar asta pentru că nu știu ce haos ar fi dacă aș începe să vorbesc și aș da afară 18 ani de tăcere. Dacă aș fi un lac aș fi unul de acumulare cu un baraj bine zidit ce reține apa unui curs de lacrimi.

Totuși, când simt nevoia să evadez, fug pe scenă. Aici știu măcar că și dacă vorbesc sau răspund nu sunt eu cea care o face. Am teatru zilnic, ține locul orelor de terapie. După ce mănânc fac an-tan-te cu perechile de pantaloni de trening, nu uit să-mi iau încărcătorul și fug spre teatru. 21 de stații cu STB-ul, alte 12 cu metroul și am ajuns, "stația Izvor cu peronul pe partea dreaptă". În weekend, facem repetiții de câte 5 ore cu o pauză între pentru cine nu reușește să țină pasul și are nevoie să-și mai tragă sufletul sau cel puțin așa am auzit că se mai spune la pauza de țigară. La ora 20:00 suntem gata cu totul, dar nu ratăm niciodată ocazia să mai pierdem puțin timp prin Cișmigiu. Râsete, bârfe, beri, glume, țipete (asta dacă e și cuplul ĂLA cu noi) și am plecat acasă.

E deja ora 22:30, deci nicio șansă să mai prind metroul. Îmi iau Uber. În 3 minute a și ajuns. Nici n-apuc să urc bine că șoferul mă ia în întâmpinare: "Maaamăă, tu ești Beatrice? Da' ce nume exotic pentru o fată așa frumoasă. Păi când am văzut că Beatrice caută șofer i-am anulat și cursa Mihaelei". Eram destul de bine dispusă după râsetele din Cișmigiu, așa că doar i-am zâmbit înapoi. După o serie de întrebări generale: "Vârsta?", "Nivel de studii?", "Ocupațiile părinților?", "Statut financiar?", "De unde vin și încotro merg?", "Relații?", "Dacă mai sunt virgină sau nu?" și "Numărul de telefon?" s-a ajuns și la o listă de propuneri. Introducerea a fost lină, întrebându-mă "De ce nu rămâi tu la mine în noaptea asta? Am un apartament la 5 minute.". Deși am refuzat categoric șirul propunerilor a continuat "Nu vrei tu să vii lângă mine în față?" Văzând că nu cooperez și probabil știind că perseverența este cheia reușitei a zis să treacă la pasul următor. Din locul șoferului, ținând încă o mână pe volan, s-a întins spre bancheta din spate până în momentul în care cea de-a doua mână a lui îmi strângea coapsa. Superputerea mea intră în acțiune. Gura mi se usucă, palmele îmi transpiră și abia unul dintre picioare reușește să-mi tremure, celălalt fiind încă neclintit în palmele șoferului. Tăcerea mă muțește.

Tac. Tac și aștept să se termine. Corpul meu continuă să se zbată și să țipe iar gura mea continuă să tacă. Fiecare celulă din mine se simțea invadată de el și paralizată de tăcere. După 36 de minute de groază ajung acasă. Ai mei dormeau de mult. N-apuc nici să mă spăl pe dinți că mă prăbușesc în pat. Lacul meu de acumulare devenise acum un lac sărat din cauza gustului pe care mi-l lăsaseră lacrimile pe obraji. Un început de zi promițător. Mă uit iar la ceas. Ora 23:11. 11 noiembrie.


E ora 07:56, în 4 minute se împart subiectele și oficial începe primul examen serios al vieții mele. Mi s-a spus că nimeni nu te întreabă cât ai luat la Evaluarea Națională, dar mă gândesc că de liceu sigur întreabă! 07:57. M-au luat greața, toate transpirațiile și parcă mă trece și un pișu. Am mereu senzația că o să fac pe mine de la emoții, dar asta cu vomitatul nu am mai avut-o până acum. Picioarele încep să-mi tremure. Le bag sub bancă ca să le pot opri, dar parcă sunt atât de agitate încât mi-o ia și banca din loc. Am capul golit de orice gând. Mă liniștesc și încep să mă concentrez. Până la urmă am stiloul norocos la mine, trebuie să fie bine. 07:59. Încep să regret că n-am făcut meditații, deși e cam târziu acum. 08:00. Se împart subiectele. Dramatic. Să-mi bag picioarele dacă l-am mai repetat în ultima lună. Să speram că stiloul își va face treaba. Am făcut pe mine.