Cum mă vede... cea mai bună prietenă / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Eu sunt Bianca și probabil, ca orice adolescent de 16 ani, sunt în perioada în care încerc să mă cunosc și să mă dezvolt. Îmi cunosc calitățile, dar la fel de bine și defectele. Încerc mereu să le echilibrez și să schimb ce nu-mi place la mine. Sunt o persoană destul de încâlcită, mereu în mișcare, gata oricând să ajut pe cineva. Trăiesc emoțiile la intensitate maximă, fie ele pozitive sau negative, ceea ce mă consuma uneori și mă seacă de energie. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze și îmi place să fac oamenii fericiți, chiar dacă poate nu am cea mai bună zi, iar în interiorul meu e furtună. Ca orice om, am nesiguranțele mele, pe care le ascund sub zâmbete. Sunt o persoană sinceră, energică, pozitivă, mă atașez repede de oameni. Sunt ambițioasă, dar și încăpățânată. Mă dedic 100% când fac ceva, mai ales dacă îmi place. Sunt destul de vorbăreață când mă simt confortabil cu oamenii din jur și când e vorba să scriu despre mine. Cel mai bine mă simt printre oameni, dar nu sunt mulți care mă cunosc cu adevărat și mi-ar plăcea ca oamenii să încerce să mă vadă așa cum sunt în realitate, nu după povești. Am încredere greu în oameni, pentru că mă ghidez după principiul "încrederea și respectul se câștigă''. Probabil de asta nu am mulți prieteni adevărați. Fac actorie de 10 ani, am un istoric vast în muzică și teatru și nu sunt prea modestă când vine vorba de asta. Părinții nu prea m-au susținut, dar muzica și teatrul sunt descătușarea emoțiilor mele și simt că doar pe scenă pot fi cea mai bună versiune a mea. Sunt eu, Bianca. Îmi place libertatea, iar scena este locul unde mă pot dezlănțui, devenind un întreg, alături de personajele pe care le joc și care ocupă o parte din sufletul meu. Chiar dacă părinții nu prea mă susțin, nu voi renunța niciodată la visurile mele, oricât de greu ar fi de atins, pentru că nu mă dau niciodată în spate din fața unei provocări.


Bianca, hmm... Un subiect foarte interesant. Cred că ar fi mai ușor să înțeleg fizică, decât să o înțeleg pe ea. Probabil suntem prietene pentru că avem același grad de nebunie și energie (Totuși, cred că e hiperactivă sau ceva, pentru că nici eu nu țin pasul cu ea uneori). Bianca este altceva. E sufletul acela pur și unic, care te schimbă, te susține și te iubește așa cum ești. Este bună și sufletistă, dar e o fire vulcanică, din fața căreia ai face bine să fugi dacă se enervează, ceea ce, din fericire, se întâmplă rar. Un lucru pe care îl apreciez la ea este puterea, tăria de caracter pe care o are și faptul că e genul de persoană care privește pericolul în ochi și îl întărâtă. Mereu vine cu câte o informație dubioasă, out of nowhere, pe care nu vrei să afli de unde sau cum a descoperit-o. Este persoana care îți este mereu alături, care nu te lăsa să cazi și pentru asta îi mulțumesc.


Nici măcar nu știu cum să încep. Știu doar că trebuie să o fac, așa că să o luăm cu începutul. Sunt specială, știu asta. Nu numai că știu, ci simt. Simt o forță uimitoare în mine, care așteaptă să se trezească, să se dezlănțuie. Simt că viitorul îmi rezervă multe și așteaptă să fiu gata să fac acel pas. Trăiesc într-o lume în care oamenii ca mine stau ascunși printre umbre, umblând printre cei normali, care nu știu ce ar putea fi prietena lor.

Razele soarelui intră jucăuș pe geam, mângâindu-mi pielea. Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 6:00. Nu vreau să mă trezesc, dar trebuie să ajung la liceu. Prietena mea, Ella, are test la prima oră și trebuie să-i țin locul. Îmi întind lăbuțele și îmi arcuiesc spatele. Mă dau jos de pe dulap și realizez că este o zi perfectă pentru zbor. Bănuiesc că vă întrebați de ce am dormit pe dulap. Aseară am ales să mă transform în pisică și să dorm încolăcită undeva la înălțime. Da, da... ați citit bine. Pisică. DA! Asta e super-puterea mea: shapeshifting. Sunt un shapeshifter, alături de familia mea. Suntem printre ultimele familii cu această putere. A, da, am zis că-i țin locul Ellei. Vedeți voi, nu mă pot transforma doar în animale, ci și în oameni, doar că e mai greu, trebuie să am un lucru de-al lor în posesie. Pretty cool, huh?

Azi e o zi așa frumoasă pentru un porumbel. Pornesc în zbor spre liceu, cu gândul de a face și ziua de azi să conteze. Nu știi niciodată când un animăluț (sau shapeshifter) îți poate veni pe neașteptate în ajutor. Zbor pe deasupra clădirilor, cu vântul șuierându-mi printre aripi. E atât de frumos să zbori, te simți liber. Apoi, deodată, aud niște țipete de fetiță. În fața unei școli, doi băieți, nu mai mari de clasa a 6-a, tachinau o fetiță de vârstă lor, trăgând-o de codițele împletite și furându-i ghiozdanul. Fata plângea neputincioasă și nimeni nu părea interesat să o ajute. Cobor pe o străduță lăturalnică. Hmm... Oare ce i-ar învăța pe băieți o lecție? Să iau înfățișare umană nu pot și trebuie să ajung mai repede la liceu. Aha... un Doberman. Destul de fioros, zic eu. Ca o umbră, ies din spatele aleii și mă îndrept spre copii. Mă așez protectivă în fața fetiței și încep să mârâi și să latru agresiv și impunător Le smulg băieților ghiozdanul și îl arunc la picioarele fetei. Cei doi țipă și încep să fugă care încotro. Mă uit la fetiță, își strângea lucrurile aruncate, așa că am ajutat-o. M-a mângâiat drept mulțumire. O da, chiar acolo între urechi, cel mai frumos sentiment. Hehe, să fii un shapeshifter are destul de multe avantaje, așa-i? Mă uit în jur și văd că, deși am făcut o faptă bună, hingherii aleargă să prindă câinele agresiv care sperie băieții răi. Ei bine, treaba mea aici s-a terminat, așa că-mi iau zborul.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar atunci când nu aș mai vrea să ajut oamenii, să-i salvez, să mă joc de-a supereroina. Poate sunt prea implicată în lucrurile astea, dar știu că nu mă voi schimbă vreodată și mereu voi face bine. Voi renunță la superputerea mea doar când moartea mă vă chema și nici atunci fără o luptă.

Ajung înapoi acasă după o zi lungă. Mă simt extenuată, dar fericită. Să fii shapeshifter este destul de obositor, dar am și multe avantaje. Mă transform într-un ghemotoc de blană și mă tolănesc în pătuțul meu de lângă șemineu. Ah, cât îmi place să fiu pisică după o zi lungă. Mă uit la flăcările jucăușe din șemineu. Încep să torc. Simt cum pleoapele îmi devin grele și mă las învăluită de întuneric, purtată în lumea viselor.


Bănuiesc că toți suntem de acord că cele mai frumoase sărbători sunt cele petrecute cu familia. Ce e mai frumos decât să gătești cu mama, să te certe bunica pentru că ai pus prea multă esență de rom în cozonac sau să arunci tigaia după fratele / sora ta și după să fiți dați afară din bucătărie? Da, cele mai frumoase momente.

E Vinerea Mare, pregătim mâncarea de Paște. Bunica, mama și tata s-au trezit de la 5, ca în fiecare an. Eu și sora mea, două prințese, abia ne dăm jos din pat la 10. Simt mirosul inconfundabil de cozonac proaspăt venind din bucătărie. Mă uit la sora mea, Antonia. Începe concursul "cine ajunge prima la bucătărie și mănâncă din frunte". În Moldova, primul cozonac făcut e "fruntea" și toți membrii casei trebuie să mănânce din el pentru a avea un an bun. Ajung prima în bucătărie și iau prima bucată. Anto, ofticată, îmi aruncă săgeți din priviri.

Ne începem ziua. Eu și Anto ne ocupăm de tăiatul legumelor pentru salată de beouf și o ajutăm pe mama la pască cu ciocolată. Munca în echipă merge foarte bine până acum. În sfârșit, ajungem la momentul nostru preferat: vopsitul ouălor roșii. După ce le fierbem, Anto taie modelele, iar eu pregătesc vopseaua. Mereu ne certăm când ajungem aici. Anto ține neapărat să pună modelele pe ouă, dar frig foarte tare. Nu acceptă ajutorul și mă enervez. Încep să țip la ea. Din impuls, pune mâna pe un ou crud și îl aruncă spre mine. Îmi trece razant pe lângă ureche și se izbește de perete, spărgându-se și murdărind totul în jur. Bunica nu poate să reacționeze. Pun mâna pe o tigaie și încep să alerg după ea. Printre țipete și urlete, mama încearcă să mă oprească și să-mi ia tigaia din mână.
- Dă-mi drumul! Lasă-mă în pace! Îi trag o tigaie în cap de uită să mai vorbească! Vino înapoi și-ți arăt eu ce înseamnă să arunci cu ouă după mine!

Problema mea nu este că a murdărit bucătăria, ci să eu sunt țintă.
- Ai grijă, babo, că-ți plesnește o venă! Nu vezi cum scârțăi toată, până-mi dai cu tigaia în cap te descompui, îmi strigă din sufragerie, întărâtându-mă.

De aici începe războiul. Scap de strânsoarea mamei și mă reped spre ea. Începe o încăierare în sufragerie: eu o trag de păr, ea mă mușcă. Vecinii scot capul pe geam să vadă ce se întâmplă. Ce să faci, așa arată o zi normală din viața a două surori.

Intră tată pe ușa și țipă o singură dată la noi. Amuțim. După o muștruluială zdravănă, ștergem cuminți peretele împreună, ca două surori ascultătoare. Ne-au trimis în cameră și am stat cuminți. Eram supărate una pe cealaltă și nimeni nu-și cere scuze. Am început să ne certăm iar, de dată asta în șoaptă. După negocieri lungi și bine gândite, ne-am împăcat.

A două zi, la masa de Paști, totul este normal. Parcă nu era să ne omorâm cu o zi în urmă, peretele e curat și toată lumea fericită. Când am ciocnit ouăle, eu și Anto aveam două pregătite. Părea ceva suspect, dar am preferat să nu întindem discuția. Când am ciocnit... ouăle erau crude, iar cel din mâna mea s-a spart. Când am văzut cum râde Anto, i-am trântit și ei o parte din ou pe față și pe păr. Înainte să începem iar războiul, ne-am dat seama că se uită ai noștri la noi, așa că am preferat să ne ducem să ne spălăm în liniște, fără certuri și amenințări.

A fost o zi foarte interesantă, cu mulți nervi, dar amuzantă. Cred că peste ani de zile ne vom aminti toți râzând de momentele astea!