Ce înseamnă pentru mine competiția / Ziua examenului

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Pentru mine, competiția cred că e o provocare, o deschidere către ceva nou, necunoscut, gata oricând să lovească și nu știu de unde. Este acel sentiment care te mănâncă pe interior și totuși nu îți face rău, din contră, te ambiționează, te transformă. Simți cum emoțiile tale o iau razna și stau blocate în interior. Este acel moment când mintea îți spune ceva, dar alegi să îți urmezi inima, chiar fără să-ți dai seama. Competiția este furnicătura pe care o simți pe tot corpul când ești pus în fața unei situații neprevăzute, oricât de sigur pe tine ești. Când apare neliniștea. Începe din vârful degetelor, ajunge in stomac, te amețește. Simți cum toți ochii te privesc și cum așteaptă să faci un pas greșit, sa-ți audă vocea tremurând, să te vadă descoperit și să atace. Și totuși, acei oameni, care se uită la tine cu mândrie și speranță, sunt cei care te fac să continui. Puterea pe care o simți poate fi atât benefică, cât și elementul care te copleșește și distruge. Te chinui să-ți păstrezi calmul, în loc să îmbrățișezi haosul și să-l transformi, să te reprezinte, să te facă să te simți liber, să fii tu însuți, cel adevărat, cel vulnerabil. Am învățat de curând că vulnerabilitatea este frumusețea umană și cred că această competiție înseamnă să-ți permiți să fii vulnerabil, pentru a fi tu, pentru a fi autentic. Nu m-am obișnuit nici acum, după atâția ani, cu emoțiile dinaintea reprezentațiilor. 11 ani, aproape 11 ani de trăit mai mult pe scenă, decât acasă. Simt că nici acum nu pot să dau tot ce pot. Să o aud pe mama cum îmi dă sfaturi înainte de spectacole și cum încerc să nu o dezamăgesc orice ar fi. Și da, am pierdut premii, am plâns, am dezamăgit, atât pe cei din jur, dar mai ales pe mine. Pentru că știam că pot mai mult. Și totuși, o greșeală mică poate schimba cursul evenimentelor. Replica "Puteai mai mult, de ce nu te-ai concentrat?" îmi taie respirația și acum, mai ales când vine de la cei la care țin. Mi-am pierdut vocea și curajul, chiar când îmi trebuiau cel mai mult.

Mai bine de jumătate din viață mi s-a învârtit în jurul teatrului și a muzicii. Cred că în aceste momente am simțit cel mai bine ce înseamnă presiunea competiției și cât de importanți sunt oamenii cu care urmează să împarți scena, pentru că nu împărțiți doar o bucată de lemn, ci și sufletele și emoțiile voastre. Devenim un întreg, fără să ne dăm seama, iar problemele și certurile care poate au loc în exterior, dispar pentru câteva clipe în care suntem legați de același lucru... Teatrul. Cred că actorii profesioniști cu care am lucrat m-au învățat că emoțiile sunt, de fapt, esența din care îmi iau puterea.

Aveam 7 ani, eram la un festival de teatru. Emoțiile m-au cuprins, curajul m-a părăsit. Urma trupa noastră. Stăteam lângă un coleg, lângă scenă. Când am fost anunțați, credeam că o să mor de frică. Presiunea competiției mă copleșise. Un pas, atât mi-a trebuit. Am atins scena și parcă toată competiția, toată emoția, s-au risipit. Mă simțeam descătușată, liberă. Mă simțeam pregătită. Luminile mă orbeau, publicul aplauda, toată lumea era fericită. Laude și premii. Și totuși, stau și acum să mă gândesc, oare oamenii aceia, cei cu care am jucat, dar și publicul, erau sinceri? Oare doar mi-am închipuit dragostea și mândria lor, și totul a fost doar o plăsmuire a imaginației mele? Sau a fost doar un moment de glorie?


Întuneric. Aud ca prin transă voci venind din depărtare și o ușă care se deschide. Mama îmi pune mâna pe umăr și îmi spune că e timpul să mă trezesc, să nu întârzii la școală. Mă întorc pe partea cealaltă. Gândul că trebuie să mă ridic din pat și să-mi încep ziua îmi face stomacul să tresară. Deschid ochii, ceasul arată ora 6:30. Mă uit cu ochi somnoroși și pierduți la cifrele roșii de pe cadran și îmi dau seama că e luni, iar eu sunt clasa a 8-a. Grozav, azi am examenul la română. Zeci de gânduri îmi trec prin cap, ce-ar fi dacă nu m-aș duce? Chiar s-ar supăra cineva? Îmi trec prin fața ochilor chipurile persoanelor care cred în mine, care au pretenții. Mama, tata, bunica, proful de mate, profa de română, chiar și profesorii de istorie și geografie. Ei sunt persoanele pe care nu-mi permit să le dezamăgesc, care au încredere în mine. Presiunea asta mă copleșește, mă afund printre perne. Un ultim chip îmi apare în minte... Al meu. Îmi imaginez cum stau cu colegii, în prima zi din clasa a 9-a, pe băncile din curtea de la Moisil, liceul unde mi-am petrecut toți anii de gimnaziu și unde vreau să-mi petrec și liceul. Dar dacă aș reuși la alt liceu, poate Sava? Lazăr? Îmi dau seama că pe mine nu trebuie să mă dezamăgesc, dar asta înseamnă să mă ridic din pat mai întâi. Iau micul dejun, pastilele pe care le iau în fiecare zi de o lună. Mă uit la lichidul roz din fiolă. Chiar așa am ajuns din cauza stresului, să trăiesc cu pastile? Să mănânc non-stop din cauza presiunii? Mă uit în oglindă și văd niște ochi întunecați, trăsături triste. Din cauza stresului, m-am îngrășat, nu mi-am dat seama până acum. Nu-mi mai place persoana care se uită la mine din oglindă. Nu mă mai recunosc, parcă sunt o străină fața de propria persoană. Competiția, stresul, anxietatea, parcă mi-au mâncat treptat sufletul.

Urc în mașină, mama și tata încearcă să mă încurajeze. Vorbesc mult, chestii fără sens, doar ca să nu tac și să pună iar emoțiile stăpânire pe mine. Mă uit pe geamul mașinii. E o dimineață însorită, dar parcă toate culorile sunt șterse, oamenii merg fără sens pe stradă, îngândurați, fără să se bucure de ce-i înconjoară. Așa am văzut lumea în ultimele luni. Fără viață, doar nuanțe de alb, negru și griuri colorate. Cobor din mașină, îmi îmbrățișez părinții. Îmi văd colegii care parcă nici ei nu îndrăznesc să intre pe poarta școlii. Îmi adun tot curajul și intru pe poarta de la Moisil. Ajung în clasa unde mi-am petrecut ultimii 4 ani de școală, alături de colegii mei. Aceiași patru pereți care ascund în fiecare colț buchete de amintiri. Atmosfera e tensionată, băncile numerotate. Mă așez într-o bancă oarecare. Intră 2 profesori, iar fețele lor cunoscute mă liniștesc puțin. Îmi strigă numele și mă mut în altă bancă. 5. Pe bancă e numărul 5, numărul meu la catalog și numărul meu norocos. Aștept cu stiloul norocos în mână. Profesorii vorbesc cu noi. Simt cum încep să mă relaxez, chiar savurez momentele. Îmi dau seama că peste un an voi râde de emoțiile care acum mă copleșesc. Vin subiectele sigilate, primim foile de examen.

Ora 9:00. Începe examenul. Răsfoiesc foile. Încep sa citesc. Simt o forță puternică în mine, nu știu de unde. O încredere care îmi dă curaj. Parca ceva în interiorul meu înflorește. Termin subiectul I cu brio, subiectul II, floare la ureche. Subiectul III, preferatul meu, scriere creativă. Parcă stiloul dansează pe hârtie, mâna nu mai e a mea, știe ce are de făcut. În frenezia scrisului, simt cum îmi arde încheietura mânii cu care scriu. Dar nu e o arsură dureroasă, mai degrabă una care mă liniștește, simt o mângâiere. Tresar, nu e nimeni lângă mine, dar simt urma unei atingeri, ce acum îmi dă curaj. Care tocmai mi-a demonstrat că pot, că nu sunt singură, că voi reuși. Timpul se termină, predau foile de examen și ies din școală. Adrenalina nu a fost niciodată mai plăcută. Vorbesc cu colegii mei despre subiecte. Îmi văd părinții și alerg în brațele lor. Tot ce am verificat până acum este corect. Îmi sun profesoara de romana, Subiectele I, II, III, corecte. Acum mai trebuie doar să aștept rezultatul oficial. Ah, mereu am iubit româna. Știam de dimineață că va fi bine, nu am avut niciun dubiu. Parcă și soarele e mai strălucitor acum. Plec acasă, am trecut de o provocare, urmează una mai grea, matematica. Sunt gata, mă simt pregătită, nu voi dezamăgi pe nimeni. Nu mă voi dezamăgi pe MINE.