Cum mă vede... prietena mea / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Am început o nouă etapă: liceul. Nu știu pe nimeni, încă. Cunosc noi persoane. Cine sunt ele? Dar ieșirea din normalitate mă face să mă gândesc: cine sunt eu? Cine este Bianca? Trăiesc mai mult în capul meu, dar totuși simt nevoia de socializare, să fiu înconjurată de oameni. Dar îmi doresc să rămân în normalitate, să mă întorc la perioade de dinainte să împlinesc 15 ani.


Chiar dacă e cu vreo 3 ani mai mică decât mine, ne înțelegem una pe alta așa cum nimeni nu o face. Cred că e singura persoană cu care aș putea să locuiesc, după câte vacanțe am petrecut împreună. Am trecut prin toate perioadele unui copil-adolescent împreună. Este irascibilă, vorbăreață, iubitoare - toate nuanțele într-o persoană.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 7:00. Trebuie să plec spre liceu. Dar afară este vreme urâtă, iar eu nu am starea necesară pentru a îmi începe ziua. Nu mă simt deloc motivată. Este mult prea devreme și sunt obosită, dar știu că totuși trebuie să plec spre școală. Trebuie să încep aceeași rutină. Așa că mă dau jos din pat și realizez că trebuie doar să îmi schimb radical starea, emoțiile. Pot să transform această rutină, această simplă zi de liceu, într-o experiență diferită de orice a fost și orice va fi. Fiecare zi devine unică.

DA! Asta e superputerea mea - cunosc toate emoțiile și gândurile, pe care le pot schimba după bunul plac, fie că sunt ale mele sau nu. Pornesc spre liceu cu gândul de a avea o zi bună. Merg și observ că a ieșit soarele. Lumea pare relaxată în jurul meu, nerăbdătoare să vadă ce îi oferă această zi.

Apoi, deodată, aud o persoană care plânge. Este o fetiță. Cred că are 4-5 ani. Se pierduse de mama ei. Mă duc repede la ea să văd ce are. O întreb când a văzut-o ultima oară pe mama ei, dar plângea atât de tare încât nu putea să îmi răspundă. Simt cum mă cuprinde și pe mine o stare de neliniște, sunt îngrijorată pentru ea. Superputerea mea intră în acțiune. Mă calmez imediat și devin pozitivă, știind că fetița va fi bine. O iau ușor de mâini. Atunci îmi dau seama cât este ea de îngrijorată. Îi schimb acest sentiment. Devine mai calmă. Reușește să îmi spună când a văzut-o pe mama ei ultima oară. Peste câteva minute de căutare, o găsim. Era atât de îngrijorată și speriată. Dar, în momentul în care și-a văzut fata, emoțiile i s-au schimbat, devenise atât de fericită, parcă nu mai avea nevoie de nimic. Fără să fac eu ceva. Mă uit în jur și îmi dau seama că toți avem superputerea mea, doar că nu avem control asupra ei, iar schimbarea nu este atât de bruscă.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru că am învățat să îmi controlez gândurile și sentimentele normal, fără ,,magie". Pe seară, ajung înapoi acasă. Mă simt bine. Ziua a fost bună, exact așa cum mi-am dorit.


Zilele de sărbătoare mă bucură mult. Sunt apropiată de familia mea, dar cumva pe bucăți, aici mă refer la bunici, unchi, verișori, nu și la părinți. Da, vorbesc cu buni - de ea sunt cea mai apropiată. Da, vorbesc cu unchiul meu - oarecum, cel puțin așa îmi place să cred, cu toate că știu că este o relație superficială. Dar nu suntem toți împreună prea des. De aceea, mă bucura zilele de genul ăsta. Măcar pentru două-trei zile pe an suntem toți împreună. Sună clișeic, știu, dar altfel nu pot explica.

Iată-ne, în sufrageria bunicilor. Masa mare este deschisă pentru oaspeți, în mijlocul camerei, înconjurată de aproximativ 10 scaune. Familia mea - adică mama și tatăl meu vitreg, sora mamei, Andreea, împreună cu familia ei - soțul ei și cei doi copii, o fată de 13 ani și un băiat de 8 ani - și bunicii. Tot timpul suntem așezați la fel înainte să ne punem la masă să mâncam. Pe fotoliul de la geam, stă bunicul meu, pe celălalt fotoliu stă tatăl meu vitreg, iar pe canapea stăm la povești eu, mama, mătușa mea și verișoara mea. Verișorul meu se joacă cu telecomanda, schimbând posturile, ori țopăie în poala bunicului meu. Unchiul meu stă pe un scaun de la masă și ne face pe toți să râdem. De obicei, bunica fuge între bucătărie și sufragerie pentru a aduce toate mâncărurile pe care le-a pregătit, fără să lase pe cineva să o ajute.

Noi, fetele, mai fugim din când în când la bunica în bucătărie, pentru o discuție despre ce se întâmplă la această masă. Activitatea mea preferată din toată ziua - scurtele noastre bârfe din bucătărie.

Vine și momentul mesei. Începem să mâncăm și să vorbim. Atunci simt că nu am o relație superficială cu niciunul dintre ei, discuția doar curge. Dar, inevitabil, ajungem și la discuția centrată pe mine.
- Ia zi, fată, ai iubit? - mă întreabă mătușă-mea pe un ton sarcastic.
- Nuu, zic eu răzând.
- Și cu școala cum mai e? - mă întreabă bunicul.
- Bine, zic eu mândră. Am note bune și a început să îmi placă, mai nou, geografia.
- Mă bucur să aud asta - îmi răspunde el.
- Și cu mami cum te înțelegi? - mă întreabă buni, răzând, știind că mă enervează această întrebare.

Mama profită de oportunitate și sare să răspundă. N-am înțeles niciodată de ce, dar îi place mult să facă pe dura în fața celorlalți.
- Eee, măi mamă, e în perioada ei rebelă. Merge la multe petreceri și în cluburi. Ia zi, Andreea, mai știi ce mergeam noi la vârsta ei la petreceri? Nu este așa, mamă, ca în fiecare weekend mergeam la câte o petrecere? - spune ea foarte ironică, dorind să îmi arate că ea era mult mai cuminte și că nu făcea prostii la vârstă mea.
- Da, doar la discotecă mergeați, răspunde buni răzând.
- Sunt alte vremuri acum, răspund eu, clar iritată, dar încercând să par amuzată.
- Daa, clar sunt alte vremuri, noi nu făceam așa ceva, nu stăteam pe telefoane, noi munceam și învățam. Da, erau alte vremuri, zice buni, păstrându-și ironia, dar și subînțelesul mesajului.

Toată lumea în jurul meu pare să fie foarte amuzată, dar eu nu prea înțeleg de ce.
- Vaai, iar începeți cu d-astea despre cât de greu ați dus-o voi și ce ușor ne este nouă. Nu neg că v-a fost greu, dar chiar e așa amuzant să ne arătați pe noi cu degetul? - zic eu, serioasă.
- Oooo, stați așa că s-a supărat, râde mama. Stai, fată, că glumeam și noi, ce ești așa serioasă, râde, uitându-se la sora ei și șoptindu-i "s-a supărat".
- Astea sunt singurele glume pe care le puteți face la masa de Paști? Și tot eu greșesc că mă enervez? - zic eu și mă ridic să plec la baie.

Îi aud că strigă după mine să mă întorc, că ei doar glumeau și că nu înțeleg de ce mă victimizez atât, dar îi ignor. Mă așez pe marginea căzii și stau să mă gândesc puțin. Într-un fel, înțeleg frustrarea lor, dar de ce e vina mea? Au vrut să o împacheteze frumos și să zică că e totul o glumă. Dar îmi amintesc că e Paștele și că încă mi-e foame. Trag aer în piept, mă dau cu puțină apă rece pe ceafă ca să îmi revin și mă duc înapoi. Imediat ce mă așez pe scaun, îl văd pe bunicul meu cum îmi zâmbește și îmi șoptește: "Lasă-le în pace, așa sunt ele trei". Mă bufnește râsul și apoi mă uit la ele - la mama, Andreea și buni. Da, așa sunt ele. Așa suntem noi. Și asta e toată frumusețea.