Cum mă vede... cea mai bună prietenă / Superputerea mea / Masa de Paști / Ce înseamnă pentru mine competiția

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt o persoană empatică, îmi place să susțin oamenii și să îi fac să se simtă valorizați. Sunt sociabil și îmi place să stau afară. Cred că această calitate mi se trage de la pasiunea mea pentru teatru. Fac baschet de 5 ani, nu de performanță, ci doar pentru distracție. Am o înclinație spre biologie, dar încă nu știu dacă vreau să profesez în acest domeniu. Oricum, am doar 15 ani, mai am timp să mă decid.


Îl văd pe Călin că pe un "membru al familiei" pe care mă pot baza, fiindcă el ar face orice pentru mine. Și eu aș face la fel pentru el. Îi apreciez empatia și înțelegerea, hazul nehazos, modul în care a fost mereu alături de mine. Și aș vrea sincer să aibă o părere mai bună despre el, pentru că uneori e cam dur cu sine însuși.


Când mă gândesc la o superputere, nu mă gândesc la ceva grandios precum zborul sau vederea cu raze X. Ce mi-aș dori ca superputere ar fi să fiu o persoană mai interesantă, cineva plăcut de toți. Simt că atunci când vorbesc cu oamenii, ei se uită prin mine, nu la mine. Am mulți prieteni, dar simt că am numai legături superficiale. Adică, sincer, cred că într-o situație în care cineva ar trebui să salveze pe toată lumea dintr-un foc, cred că aș fi ultima opțiune. Aș vrea să fiu mai plăcubil. Am încercat toată viață să fiu ce vor oamenii să fiu, dar parcă mereu fac ceva greșit. Parcă mereu e cineva mai relevant în viață oricărui prieten pe care l-am avut vreodată. Poate e nesiguranța, dar totuși... Această superputere mi-ar face viața mult mai fericită. Îmi și imaginez cum e să nu mai am această problemă pe cap. Dacă le plac tuturor, ce poate merge greșit?

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș face-o doar pentru un fals sentiment de siguranță. Poate că așa nu aș mai trăi cu grija că voi face ceva greșit într-o interacțiune. Poate că așa mama mă va considera o persoană care va ajunge undeva în viață. Poate că așa tata o să se uite la mine cu mândrie pentru prima dată după multă vreme. Poate că așa o să simt și eu că sunt bun la ceva. Mereu am fost alături de oameni, dar mulți nu au fost alături de mine. Când dai din tine, trebuie să și primești înapoi, altfel doar te distrugi.

De fapt, aș mai renunța la superputerea mea pentru un lucru: pentru sinceritatea celor din jur. Adică, dacă ei ar recunoaște că nu suntem "cei mai buni prieteni", că vorbim odată pe lună. Măcar dacă ar recunoaște: ce persoană plictisitoare ești. Aș aprecia asta mai mult decât falsitatea. Dar cei mai mulți decid să aleagă calea ușoară. Nu își asumă propriile gânduri.

Uneori, simt că singura ființă care mă ascultă în totalitate e pisica mea. Ea îmi știe toate secretele. Dacă le-a ascultat, evident. Poate și ea doar dă iluzia că le ascultă când stă tolănită în pat.

Dacă stau să mă gândesc, superputerea mea nu e ceva imposibil de obținut. Nu e ca alte superputeri. Dar necesită ceva din interior, ceva autentic, ceva real. Nu știu dacă voi putea să experimentez așa ceva prea curând. Dar e ok până la urmă, nu? Dacă continui să fiu cine sunt, poate voi reuși să găsesc acea versiune din mine plăcută, valorifizată. Sau nu. Poate doar o să îmi trăiesc viața ca o fantomă în umbra altor oameni.


Trebuia să fie o masă obișnuită. Bunica ar spune că a fost. Eu nu sunt de acord. Am crezut că nu îmi voi mai putea privi vreodată familia în același mod după cele petrecute...

Era o zi frumoasă de primăvară. Mama ne-a adus la bunica acasă, să ne bucurăm de frumoasa sărbătoare de Paști împreună, în familie, să mâncăm ouă, cozonac și pască, să râdem și să ne simțim bine. Totul a decurs normal până la momentul în care am început eu să vorbesc. Mama decojea ouă, tata făcea glume proaste, ca de obicei, bunica scotea cozonacul proaspăt făcut din cuptor, bunicul era, ca de obicei, absent, iar verișorii mei se jucau prin sufragerie. Eu nu vorbeam cu nimeni. Așa că am spus dintr-o dată ceva ca să stârnesc atenția celorlalți, ceva ce o să regret în următoarele 10 minute:
- Vrea cineva să dezbatem importanța sărbătorii de Paști? Cred că e important, pentru că văd că fiecare își vede de treaba lui...
- Ce idee splendidă! Nu mă așteptăm să propui ceva așa de intelectual!, a spus mama. Mi-am dat ochii peste cap fără să mă vadă și am continuat:
- Propun să facem 2 echipe: una pentru și una contra.
- Eu mă bag, a spus tata. Așa cum bagă DJ-ul muzică la club!

Am încercat să nu mor de rușine la încercarea tatei de a face o glumă. Pe lângă faptul că nu are nicio noimă, nu are nicio treaba cu discuția... Am crezut că bunicul nu se va implica, e ateu și e mândru de asta. Oricum nu avea cum să audă, nu?
- Eu o să fiu împotrivă pentru că această sărbătoare mi se pare o mare porcărie! Pe vremea mea, Ceaușescu ne spunea nouă ce să sărbătorim și ce nu. Vai, ce s-a întâmplat cu această societate...

Iar a început bunicul să vorbească... Nu văd ce vede bunica la el... E un comunist nebun care bombăne toată ziua... Totuși, se încinge o dezbatere între echipele toată lumea vs. bunicul. Evident că toți aduceau argumente perfect raționale în afară de el. EL DOAR URLĂ CUVINTE FĂRĂ NOIMĂ. Propaganda comunistă de pe vremea lui îl afectează clar. Și e super deranjant. S-a dus toată ordinea și toate echipele. Toți zbiară unii la alții - toți împotriva bunicului.

Mă retrag. Simt că nu îmi mai suport propria familie. Am propus și eu o activitate prin care să ne unim și să ne distrăm de Paști... La ce s-a ajuns? Mă duc în cameră și mă arunc în pat. Stau și mă gândesc un pic. Decid să mă întorc, poate reușesc să calmez apele. Am coborât scările rapid, și fără nici un pic de răgaz, mă trezesc cu 10 oameni zbierând la mine că e vina mea că familia asta se destramă. Am intrat în șoc. Ce s-a întâmplat în alea 2 minute în care am lipsit? DE CE URLĂ TOȚI INCONTROLABIL LA MINE? Doar bunicul stă într-un colț și citește o carte. Îi ignor și mă duc să stau lângă bunicul ca să văd ce face. Citea Biblia. Nu îmi vine să îmi cred ochilor. Bunicul era în stare să se schimbe? Ignor în continuare grupul care urlă ori la mine ori unii la alții. Îi zâmbesc bunicului și îi zic:
- Bunicule, citești Biblia!
- Ia mai du-te încolo, trogloditule. Cine te-a pus să te uiți la ce citesc eu? Ia vezi-ți de treabă...

Totuși bunicul nu mă insultă așa de obicei. Nu simt ură în tonul lui, ci un fel de fericire și speranță. Chiar se schimbase! Doar de la o dezbatere? Mi s-a umplut inima de fericire. Am urlat cât de tare am putut că se opresc hărmălaia:
- Bunicul citește Biblia! Nu vedeți că el încearcă să se schimbe și să nu mai fie împotriva credințelor noastre? Nu vedeți că urlați unii la alții degeaba? Nu așa se poartă o familie unită. Haideți să ne așezăm la masă și să ne bucurăm de această sărbătoare împreună, ca o familie!

Chiar dacă nu mai aveam speranță pentru familia mea, simțeam că e datoria mea ca această cină să fie o experiență frumoasă în familie. Și asta a și fost. Toată lumea râdea și zâmbea din nou! A fost cea mai bună masă și ne-am bucurat cu toții de o cină plină de armonie. Poate o fi familia mea gălăgioasă, dar e familia mea, o voi iubi mereu și asta nu se va schimba. Totuși, încă stau să mă gândesc dacă merită să mai intervin în vreo discuție aprinsă...


Mereu am vrut să fiu bun la ceva. Să simt că, la fel ca cei din jur, am și eu un talent, o abilitate care mă diferențiază. Mă rodea invidia să văd cum unii sunt buni la ceva și cum primesc toată atenția. Fie că era vorba de cântat, talent la scris sau la școală, abilitatea de a-i face pe oameni să se simtă bine și să te placă... Mereu am încercat să particip la cât mai multe activități, să văd la ce strălucesc și eu. Tot ce am realizat este să realizez că nu sunt bun la nimic. Și că mă simt extenuat degeaba. Nu am înțeles că a fi normal este, evident, perfect normal. Nu trebuie să fii mai bun decât ceilalți ca să fii fericit și apreciat. Ce s-a ales cu lecțiile de canto, pian, sporturi și meditațiile pe care le-am făcut? Absolut nimic. Doar îmi umpleau programul și mă rupeau încetul cu încetul de o viață normală. Mă oboseam non-stop, doar pentru o afirmare inexistentă, la care doream să ajung, fără să știu că nu aveam nicio șansă de a ajunge la ea. Nu ai cum să te naști talentat. Și asta e perfect normal. Nu trebuie să te desconsideri ca persoană sau să te consideri inferior. Pur și simplu nu ai o abilitate înnăscută de a fi extraordinar de bun la ceva. Este necesar să îți găsești acea putere în tine care te ajută să înțelegi asta. Că ești perfect așa cum ești. Nu trebuie să îi copiezi pe alții sau să râvnești la lucruri imposibile. Doar te vei dezamăgi, și vei ajunge să te urăști și mai mult decât te urai deja. Nu o să te placă nimeni mai mult. Chiar dacă nu pare așa, mulți oameni apreciază autenticitatea, și în cele mai multe cazuri, te vor prefera pe tine pentru cine ești tu și pentru nimic altceva. Cât despre cei talentați, lasă-i în pace. Dacă singura lor abilitate de viață este una înnăscută, nu va dura prea mult și ei se vor izbi de viață și vor realiza că nu poți trăi doar pe seama unui talent.

Nu trebuia să mă extenuez pentru aprecierea altora. Nu trebuia să încerc mereu să fiu cel mai bun. Pentru că nu asta contează de fapt. Cel mai mult contează să ai alături oameni care te apreciază pentru cine ești, chiar dacă nu strălucești într-un anume fel.