Cum mă vede... profesoara de engleză / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


De 16 ani, mă strecor prin mulțime, trăiesc într-un ritm haotic: trag oamenii de mâini, îi strig și aștept să îmi răspundă, să mă vadă și să meargă prin acest drum haotic cu mine. De ce trăiesc așa? Pentru că încă sunt Daria cea mică, copila singură, care trăia departe de toți și de toate, însă care, pentru câteva ore, se alătura celorlalți.


În fiecare miercuri, Daria îmi arată ce minte mișto are. Relația noastră e mai mult decât una profesor-elev - suntem prietene. De fiecare dată când ne vedem, ne spunem ce avem pe suflet și, cu cât vorbim mai mult, cu atât realizez că seamănă atât cu mine, cât și cu Mara, fiica mea. Mi-aș dori să o pot ajuta să treacă peste anumite chestii și să trăiască pentru ea.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 13. Am dormit prea mult și am ratat cursul la engleză, care începea la 10, iar acum ar trebui să ajung la liceu în 30 de minute - lucru imposibil având în vedere că doar drumul durează 40 de minute. Gândul îmi zboară imediat la mama și la cum îmi spune mereu să fiu mai responsabilă. Mă gândesc apoi la ce o să spună pentru că am uitat să mă trezesc - sora mea mi-ar spune să mă liniștesc pentru că mama nu va reacționa așa. Mă uit la ceas și văd că e ora 20. Nu apuc să înțeleg ce s-a întâmplat și o aud pe mama intrând în casă. O vede pe sora mea și îi zâmbește în timp ce o ia in brațe. Apoi, mă vede pe mine și, după ce își pune haina în cuier, mă întreabă: "Daria! Cum a fost la engleză de dimineață?". Tac. Mă gândesc ce și cum să îi spun. Deschid gura și îi răspund "Nu am fost. Am uitat să îmi pun ceasul ca să mă trezesc". După nici două secunde începe să țipe la mine - "Știam. M-a sunat profa ta de engleză și mi-a spus că nu ai venit. M-a întrebat ce ai pățit. Ce să îi spun eu!? Că fiica mea e o incapabilă!? Nu, a trebuit să mint și i-am spus că nu te-ai simțit bine și că am uitat eu să o anunț, pentru că pe tine te-am lăsat să te odihnești și de-asta nu i-ai dat nici tu mesaj. Asta e ultima data când mă faci de râs! Să fie ultima data când mă pui în poziția asta. Cum ai putut să fi așa iresponsabilă!? Mereu ești cu capul în nori! Ți-am mai spus să prioritizezi școala! Gata cu toate activitățile care, aparent, te obosesc. Dă-mi telefonul. Dacă tot nu îl folosești pentru ce e important, atunci nu are sens să îl ai. Rămâne la mine până consider eu că ai învățat ceva". Încerc să îi spun ceva, să îi explic, dar mă reduce la tăcere "Să nu îndrăznești să spui ceva pentru că singură îți agravezi situația. Pe zi ce trece, mă dezamăgești din ce în ce mai mult". Simt încetul cu încetul cum starea de anxietate mă copleșește. Mâinile încep să îmi tremure, capul mă apasă, îmi vine să plâng și să vomit în același timp. Inima mi-o ia razna. Închid ochii și mă gândesc că mi-aș dori să mă fi trezit la timp și să fi evitat toate astea. Deschid ochii. Sunt în pat. E ora 9. Confuză, mă dau jos din pat și încep să mă pregătesc. Realizez că o să întârzii câteva minute pentru că m-am lungit. Îmi doresc să mă fi putut teleporta unde trebuie să ajung. Îmi iau ghiozdanul și ies pe ușă. Mă întorc cu spatele la ușă și, în fața mea, era ușa profei de engleză. Mă uit în spate, însă nu mai văd ușa de acasă. Îmi dau seama că ceva ciudat e la mijloc. Oare orice îmi doresc să se întâmple devine realitate? "Îmi doresc să am tema la mate făcută." Îmi scot caietul din ghiozdan, îl deschid la pagina unde trebuia scrisă tema, însă tot goală e pagina. După alte câteva încercări înțeleg cum stau lucrurile. Da! Asta e superputerea mea - pot călători în spațiu și în timp.

După terminarea cursului, pornesc spre liceu gândindu-mă la ziua de azi, care e atât de frumoasă. Soarele strălucește, vântul bate lin mângâindu-mi pielea, străzile Bucureștiului, surprinzător, nu prea sunt aglomerate. Atmosfera asta mă ducea cu gândul la zilele de vară, la diminețile de plajă, la înghețata mâncată pe malul mării, la sunetele valurilor spărgându-se, la serile din Costinești petrecute cu prietenii cântând și râzând până a doua dimineața, la iubirile de vară. De fapt, mă gândeam la fericirea aceea aparte din acele 3 luni desprinse parcă de realitate. Atunci, am decis să îmi folosesc abilitățile pentru a ajunge la Costinești în luna iulie a anului trecut. Pentru câteva clipe, am intrat în universul fantastic al verii. Era exact ceea ce aveam nevoie după câteva zile încărcate. După jumătate de oră, eram pregătită să mă întorc la realitatea mea.

Apoi, deodată, văd cum salvamarii aduc la mal un băiețel brunet cu ochii căprui, care are vreo 10 ani, fără suflare. O femeie care avea aceleași trăsături ca băiețelul întins pe nisip aleargă spre salvamari și începe să îl strige pe nume, "Alex! Alex, puiule! Alex deschide ochii! Te rog, băiatul mamii! FACEȚI CEVA ODATĂ! Alex!". Mama sa, deci. Striga și plângea. Avea o privire care exprima o neputință sfâșietoare. Salvamarii îi spun cu părere de rău că băiatul s-a stins. Pentru un moment, rămân șocată, dar realizez că pot schimba asta, că pot să fac astfel încât acest eveniment să nu se fi întâmplat. Superputerea mea intră în acțiune. Mă întorc cu 10 minute înainte. Mă uit în jur și îmi dau seama că Alex și mama sa sunt aproape de locul în care eram eu. Cei doi stau sub o umbrelă. El pare plictisit, așa că decid să mă apropii și, după ce ne cunoaștem puțin, îi propun să ne jucăm în nisip. Am petrecut restul zilei asigurându-mă că el e bine. La lăsarea serii, consider că treaba mea aici s-a terminat, așa că revin la timp pentru a ajunge la liceu.

Deși mă întorc la realitatea mea, nu îmi pot scoate din minte ce s-a întâmplat. Mă gândesc că, dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru a prețui mai mult timpul pe care îl am.

Ajung înapoi acasă. Mă simt împlinită. Pentru prima data am înțeles ce ar trebui să fi făcut cu puterile mele și, din experiența zilei acesteia, înțeleg adevărata valoare a timpului.


În fiecare an, Paștele pică într-o altă duminică, dar parcă în ultima vreme a fost la fel... Sau poate mă simt doar eu ca și cum aș merge în cercuri. Să încep totuși povestea cu începutul.

M-am trezit. M-am uitat la ceas, era 9. Aveam nevoie de o doză mai mare din ceea ce îmi ofereau visele mele liniștitoare, așa că m-am întors pe cealaltă parte și m-am culcat la loc. Simt cum cineva mă atinge și deschid ochii. Sora mea îmi spune că e 10 și trebuie să mă ridic din pat ca să mâncăm ceva de dimineață și să ciocnim niște ouă ca apoi să ne pregătim să ajungem la 13 la bunici. Îmi doream să mai stau în locul ăla care îmi oferea confort, dar la insistența surorii mele, părăsesc lumea subconștientului meu; mă trage de mână și îmbrățișez plăcut realitatea alături de ea. Îi îmbrățișez pe mama și tata, după care ne așezăm la masă unde începe prima competiție de ciocnit ouă de anul acesta (de altfel și cea mai însemnată). Anul ăsta se pare că nu e al meu, soră-mea spărgându-ne ouăle tuturor.

La ora 12 am plecat de acasă pentru a ajunge în timp util la părinții mamei, mamaie și tataie, așa cum le spunem noi. După ce ne-am salutat așa cum o fac toate familiile care se revăd de sărbători, ne-am așezat la masă. Apoi, mamaie m-a întrebat:
- Cum mai e la școală?
- Am tot avut teste și ascultări, dar e ok, am luate note mari la toate. Mi-am dat și competențele digitale și alte examene pentru facultate. Am mai avansat cu pregătirile pentru piesa de la teatru. A, și am mai fost și la niște conferințe și am prezentat niște idei...
- Bravo! Bine! Să fii atentă la școală, să nu pui alte chestii neimportante pe primul loc fără să îți dai seama.
- Da, sunt...

Știu că a fost un sfat, dar m-am săturat ca atunci când încep să vorbesc despre lucruri extrașcolare pe care le fac, de care sunt mândră, să mi se răspundă la final doar cu "să pui mereu școala pe primul loc" sau "ar trebui să mai renunți la activitățile astea". Le fac pentru că mă fac fericită și pe deasupra mă ajută și mai departe, fie că e vorba de facultate sau viață în general. Am încercat de data asta să le povestesc puțin despre conferința asta care îmi deschisese un drum important.
- Apropo, nu v-am zis nici vouă acasă, spun către părinții mei, dar cineva de la conferința asta mi-a spus că i-a plăcut mult ideea mea și mi-a lăsat datele ei de contact ca să mă ajute să o pun în practică și să fac o afacere...
- Și tu ai crezut-o!? Nu știi că nu tot ce zboară se mănâncă!? - îmi spune mama fără ca măcar să fi auzit despre ce era vorba sau cine era persoana aceea.

Mamaie vede că m-am întristat și spune:
- Drăguțo, sunt sigură că ai avut o idee bună, dar trebuie să realizezi că ești totuși o copilă și lucrurile nu vin așa ușor cum îți imaginezi tu. Poate că o să meargă treaba asta cândva, dar nu acum. Întâi termină școala, fă și facultatea, apoi, cine știe, poate o să îți vină altă idee și mai bună.

Nici nu mai știam de ce eram supărată acum. Știam că sunt mulți pași ca să îmi iasă ideea asta. Nu îi știam pe toți, dar eram dispusă să învăț. Nici nu eram sigură că vreau să mă apuc acum de afacerea asta sau dacă voiam să o fac oricum, dar ce simțeam acum clar era că m-am săturat să fiu tratată ca un copil care trebuie doar să meargă la școală, să își facă temele, să ia note mari și să asculte de părinți. Cumva știu că e și vina mea pentru că de multe ori m-am comportat ca un copilaș pe acasă, în timp ce atunci când eram oriunde altundeva eram un mini-adult. Iar dau vina pe mine pentru tot. Conștientizez că fac asta după ce îmi apare în cap o amintire. Eram acasă și mă certam cu ai mei. Devenisem nervoasă și de multe ori nu știu cum să îmi gestionez furia așa că, pentru a mi-o diminua, dau mai multă energie afară prin postura și vocea mea. Astfel, capăt un ton mai ridicat și mai accentuat care pe părinții mei nu îi încântă. Mama atunci mi-a spus "COBOARĂ-ȚI TONUL! Ce e cu furiile astea la vârsta ta? Ești prea mică să ai nervi". Am auzit de atâtea ori treaba asta... Totuși, nu e normal pentru o adolescentă plină de hormoni să fie nervoasă!? Ba da, doar că nu înțelege ca nu mai sunt un copil mic. Erau acum atât de mult gânduri încâlcite în capul meu, așa încât am mai reușit să scot pe gură doar un "Ai dreptate!" către Mamaie. Și am rămas tăcută ceva timp. Soră-mea a văzut la un moment dat că sunt foarte tăcută și că m-a afectat discuția de mai devreme și a spus:
- Știți că Daria a aflat când o să fie zilele în care are spectacol?

Nu era mare chestie, dar era îndeajuns să mă facă să vorbesc, să mă scoată din starea asta și să mă reconectez cu realitatea. Plus că, dacă ea aducea vorba, în caz că ar fi avut cineva ceva de comentat știam că mă va susține.

La finalul zilei, știu mereu că părinții mei mă iubesc și îmi vor doar binele, dar cel mai recunoscătoare o să îi fiu mereu surorii mele, care mi-a ridicat mereu moralul.