Cum mă vede... fratele meu / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
 
Alura de fațadă îmi trezește semne de întrebare. Daria e un nume pueril, dar e obligatoriu să păstrez imaginea asta? 16 ani e o vârstă a inocenței, dar e necesar să mă prefac uneori numai pentru ochii lumii? Nu vreau să mă pierd în cele mai fine prejudecăți, dar eșuez.


Daria e sora mea. Sora mea și atât. Prietenii nu fac pe șefii, așa că ea nu e prietena mea. Mă enervează când se enervează. Ce, am și eu voie să îi spun ce sa facă! Și ea mai greșește. E foarte stresantă! Uneori, vine să ne împăcăm. Vine la mine să mă gâdile sau mă lasă să mă joc pe laptop. Atunci devine o prietena adevărată.


N-are nimeni voie să încalce legile firii. Cel puțin așa se descrie "buna purtare" a omenirii. Nu mai are nimeni voie să încalce legile unei societăți, dar unii se întrec pe sine astfel încât să iasă din tiparul omului de rând și acceptă conștient pedeapsa. De ce să te zbați să ignori vocea aceea oricât de slabă care te întoarce din a face ceva considerat "imoral" sau care îți va rămâne pe conștiință?

Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 6. Mă trezesc cu gândul că în drumul meu spre școală va fi un carambol violent produs de un șofer care nu avea ce căuta la volan. Visasem toate astea. Mi-am închis ochii strâns și am murmurat printre dinți că, dacă așa ceva ia într-adevăr loc, o să rămână în viață măcar oamenii nevinovați.

Mă dau jos din pat și realizez că mă sună mama în disperare să mă anunțe că în fața liceului meu a avut loc un carambol violent și că numai șoferul cu pricina a decedat, iar ceilalți implicați au rămas nevătămați.

Cum e cu putință? Nu putea să fie o așa mare coincidență. Nu avea cum! Am prevenit un accident și siguranța unor oameni - asta numai prin vise și dorințe. Să fie asta o superputere? DA! Asta era superputerea mea! M-am adâncit prea mult în esența acestor lucruri ca să mai pot ieși.

Pornesc spre casa unei prietene, aflate la 5 minute distanță de a mea, cu gândul de a-i spune ce mi s-a întâmplat. Dar ce naiba să-i spun? Cum pot să formulez una ca asta? Auzi, eu de acum prezic viitorul și mă mai și joc cu el!? N-am cum.

Apoi, deodată, văd un bărbat care alerga haotic în fața unei fete de-o seamă cu mine. Îi furase telefonul. Iar eu, în loc să ajut, am rămas blocată. Tot ce îmi stătea în putere să fac a fost să îmi închid ochii și să îmi doresc să se împiedice de o piatră. Ha! La fel am făcut de dimineață. Superputerea mea intră în acțiune!

Mă uit în jur și-mi dau seama că băratul chiar s-a împiedicat și a scăpat telefonul mult prea departe ca să mai ajungă la el. Mă bucur însă pentru fata aceea - telefonul e spart, dar măcar ea e bine!

Ce tot fac? Ce se tot întâmplă? De ce pot face treburi d-astea? Nu e normal. Da, e anormal. Cum de mă asociez eu cu ceva "anormal", până acum am fost cea mai normală, atât de normală încât am dat-o în banal. Dar ce e asta?

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru că ar fi mai bine fără ea, doar pentru că lumea se poate descurca și așa. Dar nu poate, nu știe cum.

Ajung înapoi acasă și mă simt copleșită, ca și cum mi-aș fi consumat toată energia doar cu gânduri peste gânduri, ca și cum aș fi trăit ce gândeam. A, stai...


De când avem tradiția asta de a sta la masă în sărbătoarea de Paști? De nicicând. Vor să ne comportăm ca o familie, dar mă întristează mai mult speranța de a ne "apropia" decât faptul că trebuie să mă prefac că sunt încântată să împărțim aceeași cameră pentru mai mult timp decât ar fi necesar umplerii un pahar cu apă. Hai să ne jucăm de-a familia, poate nu mai pierdem. Toți ceilalți mă așteptau liniștiți să iau și eu un loc ca și cum aș fi fost criticul unei reprezentații pentru care s-au pregătit intens, iar eu sunt responsabilă cu admiterea sau respingerea lor. Îmi place postura asta de "jurat".

Tata, dând mai încet televizorul, face o inaugurare formală și ne poftește să mâncăm:
- Hristos a înviat, spune el vesel.
- Adevărat a înviat, spunem noi ceilalți 3 în cor, fiecare pe tonuri diferite.

Am început bine. Nu putea merge nimic prost oricum. De fapt, ce să meargă prost? Știam să arătăm minimul de respect unii față de ceilalți.
- N-ai mai spus nimic de mult timp!

Eram conștientă că tata vorbea cu mine, dar am continuat să mă uit fix în farfuria încă goală și am sărit deodată ca și cum nu-mi dădusem seama.
- Ăăămm... N-am avut ce... Nu s-a întâmplat nimic deosebit.
- Ceva, ceva tot poți să-mi zici, chiar nu-mi vine să cred că nu ți se întâmplă nimic. Ce note ai mai luat?

O întrebare excelentă, ce moment bun să-i zic că de abia trec clasa la fizică!
- Un 10 la ascultare la muzică, un 10 la sport că m-a pus proful să conduc alergarea, 9 la engleză, d-astea.

Mama se tot uita cu colțul ochiului la mine, ea știind de notele mele proaste. Nu-i de mirare că mă săgeta cu privirea, zici că făceam colecție de 5, nu alta.
- Bine că-mi zici la materiile astea, dar la mate, chimie, bio cum stai, spune tata cu un zâmbet larg, așteptând niște vești bune.

Da' de unde? A început și frate-miu să mustăcească, era deja spectacol pentru el.
- Eh... Eu mă străduiesc, spun pe cât se poate de dezamăgită doar ca să-l pregătesc pentru ce urmează. Nu-mi place să mint, așa că, decât să zic un neadevăr, mai bine tac și nu zic nimic.
- Și ce înseamnă asta?

Hai, gata cu suspansul, trebuia oricum să știe de acum 2 luni. Îi spun și aia e, e totuși Paștele, nu poate să facă scandal.
- Eu.. am făcut tot ce-am putut și am scris tot ce-am știut, dar la ultimele teste am ieșit cu 3 note de 5. Chiar îmi pare rău! Dar nu vreau să vorbesc despre asta! S-a întâmplat, ce pot să mai fac?
- Am înțeles. Nu mai ieși din casă!

Spune asta cu un aer enervant de liniștit.
- Cum adică?

Țip, trântind scaunul pe care stăteam din cauză că m-am ridicat brusc.
- N-ai cum să zici asta! Chiar am încercat dar atât a fost să fie.

Nu pot să cred! Un moment de speranță aveam și eu. Unul! M-am ridicat și am plecat de la masă în loc să încep să spun lucruri pe care le-aș regreta mai târziu. Mi-nu-nat! La ce mă așteptam? Trebuia să fiu centrul discuției într-un fel sau altul și uite că am fost! Părinții mei, fratele meu, familia mea. Familia mea. E familia mea și trebuie să o respect, dar ea când mă respectă pe mine?! Tata îmi caută nod în papură, mama e de acord cu tata și frate-miu se amuză când aude că-mi iau pedepse pe bandă rulantă. Scap de una, vine alta, scap și de cealaltă, mai primesc una. Să le notez în calendar, să nu-mi scape vreuna! Ce pot să mai zic?! Exact. Nimic. Aleg să nu zic nimic. Pun paie pe foc și tot pentru mine iese prost. M-oi victimiza, în mintea mea treaba e foarte serioasă. Măcar mie să-mi pese de mine.