Cum mă vede... / Superputerea mea / Masa de Paști

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.

 
 Eu sunt Filip. Am fost mereu un copil neatent și sensibil. Îmi amintesc tramvaiele uriașe care mă făceau curios, plimbările cu mama în parc, desenul și fotbalul de la bunici sau de la școală, care avea importanța unei Cupe Mondiale.


Ăla e Filip Nicolaescu. Îl știu de pe Insta. E în trupa de teatru. Nu-l cunosc, dar pare inabordabil. E supărat mereu. Nu cred că l-am văzut râzând niciodată. A, ba da! Pe scenă. E grăbit și stă cu căștile în urechi. Are figuri d-astea de artist melancolic.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 11. Am dormit cam mult, dar nu e nimic. Mă dau jos din pat și realizez că e luni. Pe fereastră, se văd nori înfumurați, blocuri dărăpănate și oameni acoperiți de pături negre, groase, cu capul plecat, mergând agale. Claxoane, țipete, certuri, plânsete. Toate se adună și formează o simfonie a pesimismului. Închid bine fereastra, trag draperiile și mă uit în camera mea. O lumină portocalie prietenoasă stăpânește toată încăperea. Pereți pufoși, licurici, un pat de flori și dulapuri mari de lemn alb, încărcate cu jucării și trofee. În colțul camerei, un sac negru, micuț, foarte bine strâns. Un gând mă lovește în piept: "De ce nu e peste tot ca aici?". Mă gândesc o vreme și îmi vine ideea să iau un sac uriaș și să ies afară.

Întâlnesc pe stradă un grup de copii. Observ că fumează și se uită fiecare în telefonul lui. Au fețe înnegrite și cearcăne mari. Bat din palme și o minge de fotbal apare, iar pachetele de țigări, telefoanele și plictiseala din ochii lor intră toate în sacul uriaș. O rază de soare sparge bariera de nori în timp ce copiii râd și aleargă. "Da! Asta e superputerea mea!", realizez eu, care până acum nu eram sigur că pot să fac asta.

Pornesc mai departe entuziasmat, cu gândul de a umple sacul. Apoi, deodată, văd un cuplu care se ceartă. Bat din nou din palme și superputerea mea intră în acțiune. Fețele lor cu dinți mari și vocile distorsionate dispar și, în schimb, un bebeluș apare în brațele fetei. Amândoi îl privesc emoționați și fericiți. Sacul devine din ce în ce mai greu... Mă uit în jur și îmi dau seama că lumea devine mai bună, dar eu mă simt din ce în ce mai rău.

Îmi continui, totuși, drumul. Brusc, se aude un "PAC!", ca și cum un glonț ar fi fost tras la mai puțin de un metru de urechile mele. Cad la pământ, speriat, și când mă ridic îmi dau seama că sacul plesnise. Mă grăbesc să acopăr gaura din el și merg mai departe.

Se face seară și îmi dau seama că nu mai am energie să continui, așa că mă întorc acasă. Nu sunt departe de casă, dar am impresia că am sute de kilometri de parcurs. Mă simt dezamăgit și confuz și mă gândesc să renunț la superputerea mea. Abia am reușit să bag sacul în lift. Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța doar pentru că îmi rupe spatele și nu e corect. Și, dacă stau să mă gândesc, cu toții avem superputerea asta. Trebuie doar să știm să o folosim și, înainte de toate, să o folosim pe noi.

Ajung înapoi în camera mea, care nu mai arată la fel. Lumina portocalie e acum înlocuită de una gri, iar în colțul camerei, sacul meu abia se mai vede pe lângă cel mare. Mă simt epuizat și nefericit. Nu pot să adorm. Iau sacul imens și îl arunc în șuturi pe geam. "CĂRAȚI-VĂ SINGURI SACII! ASTA E VIAȚA!"


Masa de Paști. Sarmale, ouă, salată boeuf și restul de mâncare tradițională, care nu mi-a plăcut niciodată. În fiecare an am zis: "Hai să încerc din nou să mănânc piftie, că poate acum sunt mai mare și o să-i înțeleg farmecul." Nu, nu i-am înțeles farmecul. Încercăm și la anul. Televizorul e pe un canal de știri și soarele bate un pic timid prin draperiile stil milieu. O față de masă de plastic, cu trandafiri, pe care o știu prea bine, este cel mai interesant lucru de la masă. Ne aflăm într-o încăpere destul de micuță, iar pereții și prezența tuturor membrilor familiei mă apasă și mă simt aproape claustrofob. Mi-e cald și mă tot foiesc. Privirea îmi aterizează pe fumul unei case care se ridică creând niște forme aleatorii foarte interesante. Visul îmi este spulberat ca de o locomotivă.
- Suntem la masă, poftă bună! - mă informează mama cu o ironie tăioasă. Uită-te la tine! Ești mort de oboseală! - adaugă ea, ca și când nu ar fi fost de ajuns prima replică.
- Ai fost la chef? - întreabă unchiul meu, care nu mă judecă, e doar curios.
- La 4 a venit acasă! - intervine mama, care nu mă lasă nici să formulez un răspuns. Hai, mănâncă!
- Dar lasă-mă, ce ai cu mine? - spun eu și, brusc, simt că toți ochii se îndreaptă asupra mea.

Mama nu mai zice nimic și pare că spiritele s-au calmat. Asta până când mă întind să iau o sticlă cu suc și vărs un pahar pe picioarele verișorului din dreapta mea.
- HIII! - sar mama și bunica, teatral, ca și cum aș fi răsturnat masa cu totul, și încep să șteargă.
- Nu vezi că ești praf!

Stau neputincios la masă și nu știu ce să fac.
- Aa, mi-am amintit! Mai dai la actorie? - mă întreabă același unchi.
- Da... e... asta îmi doresc... e... e foarte frumos.

Cuvintele, care într-o conversație cu un coleg ar fi apărut instantaneu în mintea mea, se lasă așteptate și tot nu vin. Mă bâlbâi, mi se încâlcește limba și mi se încordează degetele de furie că nu mă pot exprima. Mai mult, unchiul meu se află în celălalt colț al mesei și vorbele mele sunt ascultate de toată lumea, iar asta necesită un efort în plus din partea mea. Mă transform în personajul numit de mama, dezamăgirea familiei. E foarte bine... Merge bine cu... repetițiile, cu tot...
- Aha! - răspunde el parcă un pic dezamăgit de incoerența mea.
- Of, o s-o înnebunești pe maica-ta cu teatrul și cu petrecerile astea! - zice bunica.
- Dar lăsați-l, mă, să facă ce-i place! - mă ajută bunicul, a cărui intervenție nu prea a egalat balanța.

Cad supărat pe gânduri.
- Dă-mi și mie sifonul! - spune verișorul meu. N-auzi, mă?
- Ce?
- Sifonul!

I-l dau.
- Ce ai, mă, ce e cu tine?

Devin dezorientat și simt că de mușchii feței mele atârnă tot mai greu o ancoră pe care dacă o scap izbucnesc în lacrimi. Spun că mă duc la baie și ies afară. Îmi vine să sparg ceva, să-mi rup tricoul de pe mine, să mă lovesc singur. Dar mă calmez și mai încerc o dată. Intru la loc, concentrat să nu-mi pierd controlul și planul meu e să tac și să aștept să termine toată lumea de mâncat, ca să mă duc în casă. Mă așez la masa și încep să mănânc ca să-mi distrag atenția.
- Zâmbește! Nu mai fi așa supărat! - îmi spune mătușă mea, ca și cum nu aveam niciun motiv să fiu lipsit de chef. Și întinde un ou să ciocnim.

În capul meu, începuse iar războiul. Iar mă priveau toți. E clar, toți sunt împotriva mea și nu pot face nimic. De ce? Cu ce am greșit? Ce se întâmplă? Vreau doar să dispar de acolo, să fiu singur pe lume.
- Hristos a-nviat!
- Adevărat a-nviat...

Și CIOC! Masa se rupe, farfuriile și tacâmurile cad, ferestrele se sparg, televizorul și lustra explodează. Mult zgomot, praf, scântei, fragmente de scaune și alte obiecte zboară. Apoi liniște. Sunt singur. Mă uit la mâna mea. Oul meu era intact.
- Am câștigat!