Ce înseamnă pentru mine competiția / Presiunea meditațiilor / Ziua de dinaintea examenului / Scenariu scurtmetraj

 
Atelierele de autocunoaștere prin scris Către mine s-au desfășurat în perioada martie - mai 2023 în trei module:
 
scriere creativă (cu Oana Răsuceanu)
scriere dramatică (în coordonarea Mihaelei Michailov) și
scenaristică (cu Ana Agopian).

Dedicate elevilor Colegiului Național "Gheorghe Lazăr" din București din trupa de teatru a liceului, Trupa As, aceste exerciții de scris vor sta la baza unui spectacol de teatru coordonat de regizoarea Iulia Rugină. Într-o manieră interactivă, care a îmbinat introducerea în teorie cu exprimarea creativă, liceenii au avut șansa să se familiarizeze cu scrisul în trei forme diverse, finalizând câte trei monoloage, un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, și trei povestiri.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Competiția este, intern, lupta fiecăruia cu sine însuși pentru a-și descoperi varianta cea mai buna, iar extern, inspirație, tot în scopul descoperirii de sine.

2021, iunie, sala de festivități
cortina trasă
eu mă plimbam de colo colo ca un titirez și colegii mei la fel
cred că ne-am urat succes de vreo 15 ori
începerea spectacolului întârzie destul de mult și simt că fierb din ce în ce mai tare
oamenii intră în sală și, brusc, mă simt moale
încep să apară dubiile și chiar îmi vine în cap gândul "Cum ar fi să ies prin spatele scenei și să mă duc acasă. Aș scăpa de tot stresul asta"
aveam în interiorul meu niște demoni pe care nu știam să-i controlez și îi lăsam să mă domine, iar mintea mea parcă nu funcționa
nu găseam nicio scăpare
toată munca mea de câteva luni bune părea, în acele momente, că nu a existat și nu mai știam nicio replică
până când
am fost aruncat în cușca leilor și am devenit și eu unul și încă unul foarte puternic, care nu știu unde se ascunsese până atunci
profitam de fiecare replică pentru a îmi arata colții
și, la finalul spectacolului, m-am simțit pentru câteva secunde ca un semizeu
cele mai frumoase secunde din viața mea


Clasa a 12-a a însemnat pentru mine o responsabilizare uriașă. Programul meu s-a transformat din distracții și ieșiri în pregătire pentru admitere, sport și școală. Și eram pregătit, știam că o să se întâmple asta, dar tot am avut de tras. La început mai ales, fiecare ședință de canto, fiecare text spus la pregătire erau adevărate provocări.

Țin minte cât de rușine îmi era să cânt în fața profesoarei și cât de vulnerabil mă simțeam, iar acum cânt în fiecare zi prin casă. Îmi tremurau picioarele, nu știam cum să stau, eram încordat. Bine, și acum am emoții, dar nu mă mai copleșesc. Cred că mi-era frică să nu cânt prost, să nu deranjez, să nu mă pun pe mine într-o lumină proastă. Să ies în evidență prin ceva care nu mă reprezintă. Nu prea sunt genul care să se exteriorizeze, decât dacă chiar are ceva de spus. Și, uneori, nici eu nu prea știu ce am de spus sau dacă merită să spun ceva, ca să nu cer atenție. Ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi place teatrul. Ți se dă un rol și, brusc, știi cine ești, ce ai de făcut și ai tot dreptul să spui ce gândești. În fine, rațiunea din mine știa că trebuie să continui să mă autodepășesc și, cu timpul, bariera emoțională a început să se rupă, iar ședințele de canto și pregătirea nu au mai fost ore de chin după care să spun "Gata, am scăpat și pe săptămână asta", ci ore în care mă concentrez, chiar devin mai bun și capăt încredere.

Viața mea a început să se învârtă în jurul acestor lucruri și gândurile și vocea din capul meu au început să caute răspunsuri la întrebări mult mai importante decât "unde bem diseară?". Am început să mă simt adult și îmi place asta. Am deschis ochii și am început să înțeleg cine sunt și am început să înțeleg viața, cred. Primul meu gând, dimineața, e să-mi fac un mic dejun consistent, ca să-mi ating numărul de calorii, de la liceu vreau să plec mai repede, ca să ajung acasă, să fac sală și să învăț monologuri și se întâmplă destul de des chiar să visez actorie. Încerc în fiecare zi să-mi ating limitele, să mă îndrept CĂTRE MINE.

Bineînțeles, trebuie să existe și un echilibru între efort și plăcere, așa că am mare grijă la orele de somn, ascult multă muzică, socializez și, nu în ultimul rând, îmi aduc aminte, cât de des pot, ce înseamnă actoria pentru mine și de ce fac asta, iar acest lucru mă motivează. Și când nu am chef să lucrez, ori trag de mine și câștig o bătălie, ori îmi acord o binemeritată pauză și revin cu forțe proaspete.

În total, deși orele de pregătire și repetiții însumează, pe săptămână, în jur de 17, munca se întinde și pe orele de acasă, așa cum am spus. Și asta, în condițiile în care nu fac meditații pentru Bac. Ai mei mă susțin și le sunt recunoscător, dar mi-aș dori mai multă intimitate și independență.

Într-adevăr, nu prea mai am timp pentru oameni și uneori mă simt singur, dar îmi place.


E seara de dinaintea examenului la română. Stau în camera mea cu televizorul deschis, pentru că așa îmi place să adorm. Nu pot dormi, dar nu pentru că am emoții, ci pentru că știu că mâine e o zi importantă. Cumva, sunt nerăbdător să scap. Mă gândesc la mine, la anul ăsta în care am muncit mai mult ca niciodată. Văd, totuși, o imagine de ansamblu. Nu-mi vin în minte momente grele cu care m-am confruntat în perioada asta, ci doar ideea că a fost un an greu și că mâine trebuie să fac bine. Oare ce-or face colegii mei în momentul ăsta? Știu pastelul, genul dramatic e făcut de curând. Care mai erau? Doina e specia genului liric... Hai, mă, că le știu! Gata, mă culc, sunt pregătit... Mă foiesc cam mult, dar încerc în continuare să adorm... Nu pot. Hai, că sigur o să mă ia somnul la un moment dat... Nu, tot nu pot, trebuie să fac ceva. Ia să mă joc pe telefon. Pentru o oră uit de examen și îmi dau seama că e ora 1. Acum chiar trebuie să adorm, ca să nu fiu obosit mâine. O să fie bine. O să fie bine... "Hai, Filip, mama, că e 7". Sar din pat ca un soldățel gata de înviorare și merg la bucătărie. Înghit greu niște cereale cu lapte și mă îmbrac. Sunt primul la ușă și o aștept pe mama să fie gata, să plecam. Fac o poză în oglindă cu gândul că o să-mi amintesc amuzat de momentul ăsta, când o să fie gata tot stresul. Plecăm. Sunt foarte concentrat. Nici nu văd drumul. În capul meu e doar un singur gând: vreau să ajung mai repede acolo și să arăt ce știu. Nu prea am emoții. Până când ajung în clasă și începe așteptarea. Ni se citesc regulile examenului și formalismul momentului transformă examenul într-un obstacol mult mai serios. "Se interzice", "Candidații" și toate celelalte cuvinte de protocol mă trezesc la realitate și mă lovește gândul că Evaluarea asta o să-mi decidă viitorul, cu toate că nu sunt presat să iau o notă foarte mare. Vreau doar să intru la un liceu bun, într-o clasă de științe sociale. Știu că asta îmi place. Stau în ultima bancă de pe rândul din stânga. Văd toată clasa și nimeni nu mă vede pe mine. Îmi place locul ăsta. Vin subiectele. Mă uit în jos, îmi încordez picioarele, mă joc cu pixul, respir ciudat... GENUL DRAMATIC. Emoțiile dispar. De fapt, nici nu știu de ce erau acolo, pentru că oricum eram pregătit pentru orice. Mă cufund din ce în ce mai mult în lucrare. Mă mai uit din când în când în clasă și văd copii care se gândesc sau sunt concentrați. E liniște. Deja am scris jumătate din subiect. Mă simt relaxat, sunt bine. Revin la scris... Mă distrage venirea profesoarei de geografie ca să ștampileze lucrările. Îmi spune "Vezi că e semn asta!" "Cum?" "E semn, ai grijă să nu ți se anuleze lucrarea!" "Lăsați, doamna, că e doar un V, lăsați așa, că e bine!", spun eu mult prea stăpân pe forțele mele și mândru de ce am scris până atunci. "Bine", zice ea și pleacă. Mă întorc la foaia mea, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că putea să cadă și tavanul că eu tot îmi terminam lucrarea...



1. EXT. CURTEA LICEULUI. ZI

Se vede o minge de fotbal pe teren și un portar care fumează.

2. INT. HOLUL UNUI LICEU. ZI

Se aud soneria și râsete. Un copil aleargă din față, alți patru vin relaxați din spate, discutând. Se vede o ușă deschisă care se închide brusc și tare.

3. INT. O SALĂ DE CLASĂ. ZI

Pe perete, stema României. Se deschide ușa, intră Andrei Ionescu (24), profesor de română și materii socio-umane, abia ieșit din facultate. Se așază și se ridică repede, vizibil emoționat.


Se aud câteva voci timide care răspund "bună ziua" și urmează o liniște stânjenitoare. Copiii îl privesc nedumeriți. Andrei se gândește.


E întrerupt de FABIAN care și-a uitat telefonul și se întoarce să și-l ia. Clasa râde.


Câțiva elevi dorm, câțiva stau pe telefon sau discută în șoaptă și foarte puțini sunt atenți la profesor.


Matei și Edi își dau coate și se înjură. Clasa râde.


Băieții reacționează.


Matei se uita urât la Radu, își strânge pumnii și se liniștește.


Copiii evită să răspundă, se uită în jos sau în alte părți.


Andreea e stânjenită și îl lovește pe Gabi. Clasa râde.


Edi fluiera în semn de uimire, ceilalți fac ochii mari sau zic "wow", "mamă", etc.


Radu îi dă telefonul și Andrei Ionescu își trece numărul.


Elevii răspund cu "Buna ziua" și Radu adaugă "Forca Barca".