Uneori mă uimește ce mult mi s-a schimbat viața, comparativ cu felul în care trăiam în copilărie. Uneori parcă nu mă obișnuiesc cu ideea că mi-e atât de ușor să procur lucruri pentru care pe vremuri munceam, sau părinții și bunicii mei munceau din greu ca să le obțină.
În copilărie am învățat să cos, să brodez, să tricotez și să croșetez. Bunicile mele erau amândouă foarte pricepute, iar zilele de iarnă erau lungi și trebuiau umplute cu folos. Am cusut de mică pe etamină, am tricotat fără prea mare talent, dar conștiincios, adunând sau scăzând ochiuri și urmând modele inventate sau descoperite prin reviste ferfenițite și decolorate. Ultima oară când am ținut în mână andrele a fost la Revoluție, în 1989. Tensiunea nervoasă era așa de mare, așteptarea atât de insuportabilă, frica și neliniștea atât de copleșitoare, iar singurul mod în care simțeam că le pot gestiona era cu ajutorul andrelelor. Îmi propusesem atunci să împletesc un fular dintr-o lână albastră, pe care o făcusem ghem după ce-mi despletisem singură un pulover care nu-mi mai era bun. Nu mai știu dacă am terminat fularul albastru petrol, înclin să cred că nu, apoi n-am mai tricotat niciodată.
De câteva luni tot îmi dădea târcoale gândul că aș putea să încerc din nou să-mi pun mâinile la treabă, să număr în gând "doi pe față, apoi doi pe dos". Și pentru că uneori gândul pare să-ți scoată în cale și ocazia, am aflat că există în oraș un loc prietenos și luminos, o mansardă unde se organizează dimineți cu andrele și cafele. Sâmbăta trecută l-am vizitat. Am primit două andrele și un ghem de lână galbenă. Iar creierul a început să-și amintească. Dar degetele refuzau să se supună la comenzi. Rămâneau țepene și îndărătnice, reușind cu greu să mânuiască firul, dedulcite la traiul comod, pe bază de mouse și telefon mobil. A trecut aproape o oră până când am reușit să le domesticesc, iar la capătul ei aveam vreo 6 rânduri de împletitură oarecum ordonată, rezultată din strădania mea și a lor. M-am simțit teribil de fericită că mâinile mele reușiseră să creeze un mic obiect cu potențialul de a se transforma într-un fular, într-o căciulă sau chiar într-un pulover.
Stăpâna acestui loc cu andrele și cafele se numește Katia. S-a născut la Est de brațul dunărean Chilia, în Ucraina, într-o familie de români. A venit la studii în România la începutul anilor 2000, iar acum locuiește la Cluj. Atelierul de împletit l-a amenajat după ce a câștigat un proiect european, pentru că îi place să tricoteze și îi place să îi învețe și pe alții să o facă. Mansarda în care s-a instalat e plină de gheme, sculuri, lână de toate culorile, mohair, cașmir, bumbac. Katia are părul creț, ochi albaștri, e veselă, prietenoasă și vorbește cu un foarte ușor accent rusesc. Știe să facă foarte multe lucruri, deapănă lână, toarce fir, croșetează poșete, covorașe, pleduri, căciuli colorate și pulovere cu modele complicate. Îmi place să o ascult, în timp ce sunt atentă și la împletitura mea care crește greoi și stângaci. Bem ceai de albăstrele, soarele intră pieziș prin ferestrele mansardei, la radio se difuzează jazz, în mijlocul mesei e o vază cu trandafiri roșii. E sâmbătă dimineață, afară e cald, iar eu sunt entuziasmată că din mâinile mele iese o împletitură galben pai. Arătătorul nu-mi mai pare așa de țeapăn, mă ascultă și se pliază după fir. Katia stă în fața mea și asamblează niște pătrate croșetate care vor deveni poșetă de vară. În dreapta mea, o doamnă foarte experimentată tricotează un pulover de culoare vișinie. Aud cuvinte de mult timp uitate: caier, scul, fus, croșetă, vârtelniță, scărmănat. Sunt recunoscătoare că mă primește înapoi acest univers feminin de care îmi era dor. Munca manuală migăloasă îmi induce o stare de moleșeală, o oboseală plăcută. Mă opresc din tricotat. Mă ridic să plec. Promit să mă întorc. Revin la viața mea obișnuită, dar mă gândesc că data viitoare aș putea începe să împletesc o căciulă. Ca să le dau mâinilor din nou de lucru, după ce zi de zi se plictisesc executând clickuri banale pe calculator.