Mai ușor cu pianul pe trepte

De dimineață am alergat opt kilometri. 5':38''/1000m. Am avut un ritm bun, ținând cont de faptul că în ultima vreme am rărit antrenamentele de alergare. Nu am mai avut nicio tragere de inimă să ies la cinci dimineața pe ploaie, înainte de a merge la școală. De ceva vreme am simțit cum mă încearcă o lehamite mai convingătoare decât însăși voința de putere.
 
 Ce rost ar avea să mă opun? Daimonul meu a fost întotdeauna mai puternic decât mine. Știu asta nu doar pentru că o spune Nichita (cel ce-și pupă-n talpă iubita), ci pentru că de atâtea ori mi-a demonstrat-o, încât nu ar avea niciun rost să mă prefac măcar că aș vrea să îl confrunt. Așa că îl las să își facă numărul, iar eu mă complac în statutul meu de leneșă. Chiar așa cum auziți. O leneșă care nu face nimic.

Mare mi-a fost însă mirarea să aud despre această lene a mea și de la alții pe care nu i-am văzut în viața mea. Îi aud de ceva vreme în schimb. Ar fi fost de-a dreptul imposibil să pretind că sunt asemeni vocilor din capul meu, cărora le spun pe șleau că nu există și mă lasă-n pace. La început n-au fost decât un zumzet timid. Mă jenau fonic puțin, dar puteam să le ignor. Apoi, s-au auzit în difuzoare. Aproape propagandist. Tot mai des și tot mai vehement până au ajuns să își cumpere un statut epistemologic în rândul oamenilor de toate categoriile, înzestrați cu abilități și competențe pe care orice curriculum național ar fi invidios.

Televiziunile se dau peste cap să obțină o știre de senzație. Platformele de socializare vuiesc mai ceva decât orice Katrină care, să ne înțelegem, nu se pretează la a-ți arăta cum "giuca bunica pe când era fată", ci își arogă statutul marelui șaman, al înțeleptului de trib, al specialistului în domeniu, al metodistului, al mentorului, al psihologului, a marii somități cenușii care până și pe Derrida l-ar fi învățat cum stă treaba cu deconstructivismul. O parte dintre moderatori au invitați pe măsură. CNA-ul închide ochii la marș-ul adresat în direct profesorilor. Vulgaritatea este condiția sine qua non a ratingului. Iarna vrajbei ar trebui să se încheie odată cu soarele de vară, dar vai, a noastră de-abia acum începe. Bătrâne Will, nimic nu s-a schimbat de când ai vrut să mori ca să nu vezi "prostia doctor la deștepți". Eriniile Facebook-ului taie și spânzură la concurență cu walkiriile presei: notele la titularizare sunt mici, profesorii sunt prost pregătiți, își bat joc de copii, lucrează patru ore pe zi, au vacanțe lungi. Cu siguranță mai sunt și altele, dar lenea mea ontologică refuză să le mai audă. În puținele momente în care mai fac și eu ceva, să fim bine înțeleși, nu, nu mă gândesc la binele copiilor, ci la cum se învârt Brătienii în mormânt.

De dimineață am înotat 2.000 de metri. Patruzeci de bazine. O distanță bună, având în vedere că în ultima vreme am avut umărul blocat. De câte ori înot, am senzația că mă eliberez de toate relele. Dar mai ales de ura și lipsa de respect pe care o semănăm prin însăși indiferența de care dăm dovadă.

De mai bine de nouăsprezece ani sunt profesoară. Zece din cei nouăsprezece ani am dat examene de titularizare. De fiecare dată am avut notă, dar nu erau posturi. Sau, dacă ele existau pe hârtie, dispăreau până copiai codul de la avizier. În ședința publică ți se spunea răspicat că nu există postul respectiv. Comunismul căzuse, dar obiceiurile nu muriseră. Tonul ierarhiza. Încă o face. Posturile, puține câte erau, le reveneau lui x, y și z, care nu aveau treabă cu matematicile, pentru că x, y și z erau cunoscute și aveau nume proprii. Vacanțele mi le-am petrecut între examene de titularizare, definitivat, gradul II, gradul I (un fel de doctorat al preuniversitarilor), cursuri pe care mi le plăteam, biblioteci, tratate de psihologie care să mă ajute să înțeleg mai bine copiii cu care lucram.

La 44 de ani termin al doilea masterat și mă dau de ceasul morții să îi fac pe copii și pe părinți să înțeleagă importanța educației formale în general, a celei non-formale și informale, în particular. Aud vocea poporului care cere categoriei profesionale din care fac parte să dea examene prin care să dovedim că suntem capabili și că merităm să fim plătiți pentru munca depusă. La câte examene am dat, nu aș mai da câteva pentru a satisface doleanțele opiniei publice? Presupun că și celelalte categorii profesionale ar trebui să fie supuse aceluiași test, sau nu? Libertăți avem, fraternități nu mai vorbesc, cu egalitatea stăm mai prost, pentru că ea nu e și pentru căței.

În nouăsprezece ani de învățământ am cumpărat de mâncare elevilor care nu aveau ce mânca și își doreau să își găsească de lucru într-un service auto sau într-o bucătărie la vreo cantină, am lucrat cu copii dependenți de droguri care luau bătaie acasă, și ei și mamele lor, dar nu se plângeau niciodată la școală. Răbufneau doar. M-am certat cu inspectori care mi-au vorbit cu aere de superioritate, am boicotat un examen de titularizare la care am așteptat patru ore să ni se aducă subiectele. Toți cei care am ieșit din examen am fost făcuți țigani de către reprezentații inspectoratului.

Tot în acești nouăsprezece ani i-am întrebat pe copii ce le lipsește. Răspunsul a fost același la fiecare generație. Atenția. Am scris mare pe tablă că au voie să greșească și că îi invit să greșească. Pentru că e sănătos. Mi s-a spus cu tristețe în ochi că eu nu înțeleg în ce bulă au fost ei crescuți. Am regândit paradigma educațională în timpul pandemiei când un neurochirurg opera la fel și cu siguranță nu era urmărit de ochii atotștiutori ai părinților care ar fi putut să îi șoptească eventual anestezistului ce trebuie să facă. M-am confruntat cu multe ordine de ministru care au contribuit la distrugerea educației. Îl voi menționa doar pe cel care, în plină pandemie, mă obliga să îmi țin camera deschisă, dar nu le impunea elevilor aceeași obligație (O.M. 6.2000/16.12.2020).

Am avut rezultate la olimpiade, am organizat ateliere și evenimente extra-curriculare, fie după orele de curs, fie în weekend-uri. Am fost apostrofată când am trasat și am impus limite, când am vorbit despre reguli și importanța lor. De către părinți. Am organizat olimpiade și am plecat din școală la miezul nopții, pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Nu, nu am fost plătită. Am primit mesaje din partea părinților la 22:30 și la 06:00, deși ziua mea de lucru începea la ora 08:00. M-am oprit în timpul orelor pentru a discuta cu copiii dacă atmosfera, la nivel energetic, nu era propice actului didactic și aducea mai mult a meci de fotbal. La Liverpool și la ora de engleză oamenii se susțin. They'll never walk alone.

Am urmărit cu neputință discursurile care cereau o școală ca afară fără să acorde atenție mentalului colectiv din care venim, rănilor transgeneraționale sau mesajului transmis copiilor. Ne mai întrebăm de ce cresc cazurile de bullying? Poate și pentru că orice copil învață mimetic. Ce va auzi în mediul în care se dezvoltă, va manifesta în exterior. Nu, nu ne facem toți meseria la fel, așa este, dar e un lucru general valabil pentru toate profesiile.Tocmai de aceea, doamnelor și domnilor, mai ușor cu pianul pe trepte.

Mâine dimineață încerc să ies din nou la alergare. E cald deja și nu mai plouă. Cumva lucrurile se vor rezolva. Dacă voi fi oprită pe stradă și întrebată ce meserie am, voi răspunde cu mândrie:
- Domnule, sunt inamicul poporului, dar aleg să joc în regia lui Ostermeier.