Am venit pentru expoziția Victor Brauner, un pictor despre care am citit mai mult doar la începutul acestui an, 2023. E ultimul week-end în care se mai poate vizita, în cadrul programului Timișoara, capitală culturală europeană.
Mă încăpățânez să nu cad în capcana comparațiilor, dar sunt foarte surprinsă să descopăr atmosfera degajată din Timișoara. După forfota agasantă și traficul sufocant din Cluj, aici mi se pare foarte liniște. Puțină lume pe străzi, inclusiv în centru. Găsești locuri în orice restaurant dorești, la orice oră din zi sau din seară. Spații largi pentru trecători și mașini relativ puține. Pe o stradă pietonală care duce în Piața Unirii, în fața unei porți verzi, pe un trepied, un tablou maschează contorul de gaz. O natură moartă pe care se distinge semnătura artistului: Olteanu. Oare cine a decis să o scoată în stradă, să bucure trecătorii și să facă reclamă la atelierul de reparații îmbrăcăminte din curte? Cine era acest Olteanu și ce avea în minte când a pictat vaza, fructele, fereastra? Îmi place mult acest tablou, dar mi-e și milă să-l văd bătut de soare. Oare îl bagă cineva înăuntru noaptea, sau atunci când plouă?
După poarta cu tablou, mai faci 10 pași și ajungi în Piața Unirii și la muzeu, destinația noastră finală. Tocmai s-a deschis, iar lumea stă la coadă. Înainte să vizitez expoziția lui Victor Brauner, intru la cea permanentă Corneliu Baba. Sunt fermecată de privirile personajelor lui. De aproape, doar pete de vopsea, care par puse alandala. Dacă faci câțiva pași în spate însă, miraculos, descoperi suferință, frică, disperare, calm, seninătate, trufie, speranță. Atât de multe sentimente, atâtea povești, atâtea trăiri pe care să le duci cu tine, să le continui povestea în minte. După galeriile în care sunt expuse picturile lui Corneliu Baba, spațiul întunecat în care sunt luminate doar imaginile suprarealiste ale lui Brauner este neliniștitor. Am impresia că sunt înghițită complet într-un univers ireal. Ajung la capătul expoziției, dar nu-mi vine încă să plec. Mă întorc, să mă mai uit o dată, deși știu că nu cu mintea trebuie să privesc. Dar e lume, tare multă lume care se oprește și fotografiază. N-am înțeles de ce ai vrea să fotografiezi fiecare tablou dintr-o expoziție? La ce-ți folosește o imagine strâmbă, deformată, întunecoasă?
După premonițiile și visele lui Brauner, soarele de sfârșit de mai este strălucitor și optimist. Mă plimbă pe malul Begăi, mă uit la vaporașe, admir trandafirii din Parcul Rozelor și urc într-un turn de metal, îmbrăcat în plante, ridicat chiar în fața Operei. E frumoasă Timișoara văzută de sus. Se vede până departe orașul, urmat de câmpia verde și nesfârșită. Cerul e strălucitor de albastru, doar mai târziu o să vină o furtună cu grindină, care aproape mă prinde pe stradă, dar deocamdată e senin și cald și frumos.
M-aș întoarce oricând să vizitez Timișoara, iar zilele pe care le-am petrecut la sfârșit de mai 2023 acolo au fost aproape perfecte. Aproape, pentru că de fiecare dată se găsește câte ceva sau cineva care să-ți strice impresia și bucuria. În toată atmosfera asta de generozitate artistică, nu am găsit nici un restaurant în care să mâncăm decent. Peste tot a fost teribil de scump și teribil de prost. Cu meniuri care sunau foarte cosmopolit și fancy, dar care erau doar niște amestecuri jalnice și inestetice, de parcă din acest oraș elegant și senin fugiseră toți bucătarii, iar locurile lor fuseseră luate de ajutoare lipsite de experiență și bun gust.
O să mă întorc cu siguranță la Timișoara, dar în loc să mănânc scump și prost la un restaurant cu chelneri aroganți și porții meschine, o să mă mulțumesc cu covrigi cumpărați la colț de stradă și cu sana de la alimentara. Sperând că vom scăpa odată și odată de meteahna jecmănirii și a profitului uriaș făcut peste noapte și pe nemeritate.