Părinților mei

- Îți spun ceva, dar juri să nu mai spui la nimeni.
- Jur.
- Jură pe roșu.
- Jur pe roșu.
- Să moară mama și cu tata.
- De ce să moară?
- Jură!
- Jur.

Cam așa începea fiecare secret pe care îl împărtășeam celui mai bun prieten în copilărie. Ne spuneam lucruri cu egoism față de lumea din afara lumii noastre. Sufletele părinților se vindeau pe culori doar pentru taine încredințate în șoapte la ureche. De la jurăminte făcute la colț de bloc, am trecut la promisiuni. Apoi, am început să cerem garanții plătite în cuvinte de onoare. Cea mai de preț monedă. Un troc invariabil între secret și loialitate. Cel puțin așa credeam atunci. Ne ascundeam unii de alții și inevitabil de noi înșine. Ne mințeam părinții și piteam în noi fragmente scoase din context care îi favorizau pe unii mai mult decât pe alții. Credeam fără să punem la îndoială ce ni se spune. Luam de bună orice vorbă pentru că aveam încredere în copiii-oameni alături de care creșteam în curtea blocului. Am învățat pe pielea noastră trădarea pentru care am plătit cu bucăți de suflet pe care le-am extirpat pentru a nu ne cangrena de tot ființa.
 
 Ne-am întors înspre părinți și le-am spus nespusul. Pe ei nu i-am mai pus să jure. I-am luat for granted. Le-am spus și ce nu ar fi vrut să audă vreodată. Cu cruzime. Așa cum doar copiii știu să o facă. Am mușcat și am scuipat apoi carnea din care ni se impreganse ADN-ul. Doar pentru că știam în subsidiar că și așa ne vor iubi. Am uitat de prea multe ori să le mulțumim. Am divizat timpul pe care îl meritau. I-am judecat și i-am blamat. Doar ei au fost de vină. Din cauza lor suntem cum suntem. Dacă am putea, le-am atribui cele mai mari atrocități din lume. Troia și Cecenia ar fi în cap de listă. Nu am vorbit cu ei. I-am grăbit pe stradă pentru că eram tineri și nu aveam vreme să o pierdem în pași mici care lăsau urme adânci pentru care noi nu aveam ochi sau măsură. Nu i-am mai vrut lângă noi și izbucneam în rafale de furie. Nu înțelegeau, iar noi ne pierdeam răbdarea. I-am certat când nu au fost ascultători. Noi dețineam înțelepciunea universală, iar ei trebuiau să ne asculte. I-am pedepsit. Și în același timp, pe noi.

Caleidoscopic, îmi vin în minte amintiri. Frânturi pe care le adun cu grjiă pentru a încerca să refac întregul. Nu mă mai gândesc la ce le-am spus părinților. Încep să fac liste cu tot ce nu le-am mărturisit. Din neputință. De ce neputința mea ar fi pardonabilă și a lor nu? Mă pun în locul lor. Ipotetic. Un joc cu și dacă, cu referințe temporale trecute în care nu mă găsesc deloc mai abilitată, mai capabilă, mai răbdătoare sau mai iubitoare. Au făcut ce au putut ei mai bine. Așa cum au făcut și părinții lor. Așa cum eu, la rândul meu, am făcut la fel. Cu ei.
 
 Mă feresc de cântece în care regretele nu își au locul. Și asta pentru că pe 28 iunie ar fi fost ziua lui tata. Dar tata s-a grăbit, iar eu am fost înceată în a-i spune tot ce îi mărturisesc acum mamei care ascultă și iartă pentru doi. De cincisprezece ani. Iar eu îmi asum și regret. Pentru că nu mai pot să îmi trec mâna peste fața lui și nu îi mai pot spune tătuțu, pentru că nu mă mai pot certa cu el ca să ne împăcăm după jumătate de oră, pentru că nu mai pot să îi dau directive despre cum să țină cartea în mână când citește, ca să nu se rupă, iar el pe sub mustață să îmi reamintească cum mi-a pus el cartea-n mână prima dată, pentru că nu îl mai aud imitând personaje din Piesă neterminată pentru pianină mecanică, pentru că mi-ar plăcea să îl văd din nou zicând nedumerit, dar mucalit, cu ochii ieșiți din cap ca la melc, când a primit un pahar de bere, că el a cerut un țap de bere, nu un ieduț. Iarta-mă, te iert, te iubesc, îți mulțumesc. Nu am apucat să îl întreb pe tata dacă știa de Ho'oponopono, dar ceva din mine simte că i-ar fi plăcut. Pentru că era deschis la minte și la suflet, pentru că mă iubea și pentru că mă ierta. Pentru că iubea viața și îi plăceau Fărămiță Lambru, micii, berea, liliacul, sprițul și borșul de fasole cu urzici din grădină făcut de bunica Zara. Pentru că îi plăceau C'est la vie și Concierto de Aranjuez, iar eu am plusat și i-am dus și interpretarea lui Miles Davis pe care a asculta-o pe repeat. Pentru că îi plăcea Requiem-ul lui Mozart, așa cum cred că i-ar fi plăcut și Recviem vesel pentru tata a domnului Paraschivescu. Pentru că purta cu mândrie puloverele împletite de mama. Pentru că și el și mama mi-au dat libertatea să fiu eu. Și le-a fost greu. Pentru că m-au lăsat să dau cu capul de toți pereții ca să pot învăța singură.

- Mama, pot să îți spun ceva?
- Spune.
- Dar rămâne între noi.
- Între noi rămâne.
- Nu mai spui la nimeni!
- Nu mai spune mama.

Nespusul iubirii și al recunoștinței rămâne în siguranță la mama, în timp ce tata face cinste cu un șpriț rece de vară amicilor din ceruri. Zâmbește și e mândru.