Realități contemporane

În ultima vreme mă macină o întrebare. Mă mănâncă din interior. O dilemă mai degrabă. Indiferent de premise și raționament, mă feresc să ajung la concluzie. De teamă. De teamă că ceea ce aș putea afla m-ar destabiliza. Mi-ar spulbera încrederea în oameni și umanitate. Nu, eu nu sunt așa. Oricât de dickensiene ar fi fost timpurile, sumbre dacă e să rămân fidelă textelor în original, întotdeauna am reușit să mă agăț de ceva care să îmi schimbe perspectiva. Un sandvici cu parizer. Așa cum îl făcea doar bunica Rozinei, când noi eram în clasa a șasea și stăteam în banca a treia pe rândul de la geam. Gesturi și oameni pe lângă care trec zi de zi. Priviri cu care nu se știe dacă ochii mei se vor mai intersecta. Pisici care mi se freacă de picioare cerșind afecțiune, ca mai apoi să plece sfidătoare. Lapte rece turnat în ceaunul din care mămăliga fierbinte a fost răsturnată pe fundul rotund din lemn. Imposibil să nu existe ceva care să mă scoată din marasmul care mi se dăruiește ocazional, dar când o face, e mai vorace decât oricare dintre târfele Babilonului. Greu de crezut că a fost doar una.

În ultima vreme mă chinuie o întrebare. Aproape că mă vlăguiește. Un raționament larvar de care parcă îmi este frică. Să nu mă invadeze. De asta mă și baricadez cu contraargumente. Pentru a nu fi tentată să aflu răspunsuri care nu cred că ar mai putea îndrepta situația. Dar, cine știe? De ce aș fi apocaliptică? Au fost alții înaintea mea. Întâi Ioan, apoi Coppola. E suficient pentru un text. Știu toate lucrurile astea. Chiar și așa, mă întreb obsesiv, asemeni unei mantre, când și de ce ne-am pierdut respectul față de cel de lângă noi. Argumentul psihologilor ar fi că, de fapt, manifestăm o reflexie a atitudinii pe care o avem față de propria persoană. Iubirea de sine e prost înțeleasă. Blamată de biserică, dusă în hățișul extremei de cei care se văd doar pe ei. Din cauza unei neglijențe emoționale manifestate în copilărie. Sau a educației primite în familie. Cine mai știe. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a fi buni cu noi. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a fi blânzi cu noi. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a ne ierta. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a fi responsabili. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a fi recunoscători. Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a-l iubi pe celălalt pentru că iubirea de sine este iubirea pentru celălalt. Das Andere. Cât de curat sună în germană! Nimeni nu ne spune că a ne iubi înseamnă a pune limite. Sănătoase. Nu pentru a face jocuri de putere. Oare acesta să fie motivul ignoranței noastre? Pentru că nimeni nu ne-a spus? Aceasta să fie cauza condescendenței, a indiferenței și a egoismului? A nepăsării universale pe care o poleim în politici ale toleranței și alterității în care nici chiar ele nu mai cred? Cum să mai creadă? Cuvintele au fost despuiate de sens. S-a râs de goliciunea lor apoi. Cu nonșalantă și cruzime. Cu aroganță față de semantica ce nu mai servește scopurilor cotidiene.

Cu toate astea, în ultima vreme, simt și cum congruența față de temerile mele ar vrea să se șteargă. Singură. Se vrea independentă. Autonomă. Mă surprind că nu mai sunt constantă față de ceea ce îmi este frică să descopăr. Mă raportez dialectic la realitățile contemporane. Nu mă sfiesc să le descos. Maieutic, vezi dragă-doamne. Să aflu adevărul. Să înțeleg de ce am încetat să mai fim atenți la cei de lângă noi. Cine mai știe dacă am fost cu adevărat vreodată. Ne privim fără să ne vedem. Ieșim împreună pentru a sta la aceeași masă, dar ajungem să ne întâlnim accidental în timpul pe care aparent ni-l oferim unii altora. Vorbim tare și mult. Ne ascultăm fără să ne mai auzim. Ne întrerupem unii pe alții pentru că ceea ce vrem noi să spunem e mult mai importat. Punem monopol pe tot ce este în jurul nostru. Suntem suzerani fără să avem vreun titlu nobiliar. Contribuim mecanic, dar obedient, la zgomotul de fond. O cacofonie de voci, beep-uri, apeluri telefonice, conversații puse pe speaker pentru că doar așa putem afla povești care nu ne privesc, dar care ne sunt servite în doze mult prea mari și repetate. În autobuz. La concerte. În troleibuz. La cinema. În biserică. La teatru. În gară. La doctor. Ne-am pierdut eleganța și decența intimității. Împărțim din preaplinul mundanului propriu. Suntem patricienii secolului 21. Doar că nu mai aruncăm cu bani când trecem prin mulțime, ci cu frânturi din noi. Ne-am împroprietărit spațiul. Ni se cuvine. E al nostru. Ne permitem. Merge și așa. Suntem stăpânii milenari ai locurilor pe care le populăm, fie doar și în treacăt. Colonizăm spațiile cu năravuri care nu mai pot fi ținute în frâu. Suntem deja îndoctrinatori, dar corecți politic. Impunem normalitatatea noastră celuilalt. Pe care ar trebui să îl iubim la fel cum ne iubim pe noi. Marcu. 12:30-31. Sau Matei. 22:37-39. Doar că noi nu îl iubim. Nu am învățat nimic din tranzacția cu fariseii și cărturarii. Nici din povestea cu Robinson și Vineri. Am fi gata să îl negociem pe celălalt mai acerb și mult mai repede decât o fac angajații bursei de valori din New York. Pentru profitul personal. Așa cum facem cu bătrânii și copiii instituționalizați. Pentru a mai inventa un minister. Pentru a comasa școli și teatre. Pentru a desființa. 37 de instituții de spectacole. 34 de biblioteci. 48 de muzee. 166 de așezăminte culturale. 43 de direcții județene de cultură. Pentru a plăti pensii speciale. Pentru a nu găsi niciun fel de vină bocancilor care au sufocat viscerele sufletului. În bătaie. Cu mândrie. Pentru că au servit securității, dar pentru care s-a inventat o nouă formă de absolvire. Pentru că aici nu e valabilă legea care condamnă crimele împotriva umanității. Pentru că legea însăși a devenit o marfă și e tranzacționată. Pentru că se impozitează orice încercare de a mai trăi. Nu, nu decent. Doar pentru a subzista. Mecanica rutinei e impozabilă. Supermaketul înghite ABC-ul de la scara blocului. Un lanț trofic în care micii producători nu au altă șansă decât să ajungă in burta marelui leviatan. Vor sta acolo mai mult de trei zile și trei nopți. Pentru că nu mai contează. Banca este un Shylock ale cărui clauze, scrise cu litere mici, cer mai mult decât o livră de carne, dar garantează hemoragii interne ce se vor opri la un moment dat. Peste treizeci de ani. Aproximativ. Pentru că în secolul vitezei, la mai bine de 2.000 de ani, sunt cazuri în care schimbăm ieslea cu treptele spitalelor. Pentru a naște. Asta în timp ce noi continuăm să ne mândrim cu orașe de cinci stele. Cu apartenența la UE și civilizație. Dar peticim străzile și nu avem utilaje pentru a reconstrui infrastructură interumană.

În ultima vreme mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să mă eschivez. De orice gând. Să nu îmi mai pun întrebări. Să evit să îmi doresc să mai primesc răspunsuri. Să mă feresc să mai aud promisiuni care nu fac decât să îngroape un popor la a cărui veșnica pomenire nu va fi paos. Pentru că nu vor fi bani pentru vin și untdelemn sfințit, iar mâinile care primeau colac și lumânare nu vor mai avea amintirea gestului în sine. Pentru că ne-am metastaziat și sufletul e putred.