Cu Mateiaș am povestit în gând nu doar pe 27 august în fiecare an din 1992 încoace, ci și atunci când mi-a fost greu și n-am știut cui să mă plâng. Spre exemplu, atunci când Clujul răspundea cu răceală și dispreț la entuziasmul și efuziunile mele. Pentru că la scurt timp după ce m-am instalat la noul meu domiciliu am aflat că sunt regățeancă, sudistă și mitică, trăsături demne de dispreț și cunvinte pe care atunci le auzeam pentru prima oară. Veneam dintr-un loc unde avusesem parte de alteritate etnică și lingvistică din belșug dar niciodată nu fusesem învățată că asta în sine ar fi un defect sau un semn de inferioritate. Mi s-a părut nedrept și crud, și atunci am înțeles pentru prima dată ce înseamnă să fii în minoritate. Și că poți vorbi aceeași limbă fără să te înțelegi de fapt deloc.
Tot cu Mateiaș m-am sfătuit atunci când, după un an de grădiniță în limba maghiară, fiul meu m-a întrebat dacă sunt româncă. Atunci am înțeles că vorbitul unei limbi nu este o simplă alegere lingvistică, vine la pachet cu un uriaș bagaj cultural și identitar care nu se formează o dată și gata, nu se toarnă într-o matriță și își păstrează forma pe veci, ci fluctuează, variază, crește, scade și se transformă permanent. Acela a fost momentul când am început să mă gândesc serios la identitatea mea și să mă întreb cine sunt, știind că răspunsurile vor fi multiple, stranii și în continuă schimbare.
După 31 de ani nu știu dacă mă pot considera clujeancă, deși actele de stare civilă mi-o confirmă fără echivoc. Nu m-am declarat niciodată ardeleancă, dintr-un soi de onestitate în primul rând față de mine, dar și alegând conștient să-mi păstrez legătura cu locurile în care m-am născut.
După trei decenii și un pic, iubesc orașul în care trăiesc și care m-a primit cu ostilitate, dar care acum mi-e casă confortabilă, pentru că dincolo de lamentările și indignările pe Facebook, am parte de un confort pe care probabil nu l-aș găsi într-un alt oraș din România. Desigur, vine la pachet cu multe neajunsuri, dar arătați-mi un loc pe lumea asta în care totul ne convine tuturor.
Nu știu cum se face, dar întotdeauna la sfârșit de vară când pe mine mă cuprinde febra identității, mă gândesc, mă analizez și ajung la tot felul de concluzii, îmi ies în cale cărți care mă răscolesc, mă emoționează și mă conving că nu sunt eu singura într-o continuă căutare de răspunsuri la întrebarea: Cine sunt?
Vara asta, propunându-mi să citesc doar cărți pe care deja le-am cumpărat și care așteptau de prea mult timp în teancul de necitite, i-a venit rândul romanului Noaptea salamandrelor de Márton Evelin, tradusă în limba română de Kocsis Francisko și publicată în 2017 la Editura Curtea Veche. Am iubit-o de la primele pagini, mai ales după ce am dat peste "paradisul tencuielilor scorojite și al oțetarilor". Tocmai mă întorsesem din orașul meu care, de când am plecat de acasă, a devenit un paradis al paraginii și al oțetarilor prăfuiți și arși de soarele din Bărăgan, dar care mi-e drag oricum. Am iubit cartea asta pentru că este povestea unei prietenii înfiripate în copilărie, pe malul mării, între un etnic tătar și doi etnici maghiari clujeni, în Sudul Dobrogei, lângă Mangalia. Am iubit-o pentru toată zbaterea și zbuciumul minoritarului care încearcă să se adapteze la majoritatea care nu dă doi bani pe el și pe identitatea lui. Am iubit-o pentru că vine cu o definiție pentru noi cei care trăim între două lumi: suntem amfibieni, capabili să viețuiască atât în apă, cât și pe uscat. Dar pe care uneori apa îi sufocă, iar uscatul îi frige și își găsesc refugiu în scris și în citit.
Zilele trecute, la o prietenă de pe Facebook, o doamnă pe care o respect și admir nespus, am descoperit un cuvânt de care m-am îndrăgostit pe loc și iremediabil: șuteminuri, din maghiară, sütemény. Mi s-a părut miraculos acest cuvânt născut din conviețuirea a două limbi, așa cum și în Dobrogea de Nord, acolo unde mama s-a născut și unde mi-e mie sufletul în cea mai mare parte a timpului, sunt tot felul de cuvinte, derea (pârâu), sel (șuvoi de apă), bacâr (pepene galben) sau scarpeți (pantofi) împrumutate de la limbile conlocuitoare și conviețuitoare. Și mai adaug un strat la definiția propriei mele identități. Sunt asemenea cuvintelor care trăiesc și într-o limbă și în alta, pentru că de treizeci de ani trăiesc cu o bucată de suflet la Cluj, iar cu cealaltă tânjesc mereu după Munții Măcinului, după mirosul de baltă de la Dunăre, după căldura din câmpie și după prăjiturile copilăriei, perfect conștientă că nici fără șuteminuri n-aș mai putea trăi acum.